Filie a parohiei Bâltanele (1896-1941). În prezent, este parohie de sine stătătoare, începând cu anul 1994, înglobând satele Slătinicul Mare și Mic, Lunca Banului și Stăncești, aflându-se în subordinea Episcopiei Severinului și Strehaiei prin Protoieria Strehaia. La recensământul din 2011, satul Slătinicul Mare avea 258 locuitori (131 masculin, 127 feminin; 250 români, restul cu informație nedisponibilă; 250 creștini ortodocși, restul cu informație nedisponibilă).

Hram Cuvioasa Paraschiva; biserica nu întrunește condițiile pentru a fi considerată monument istoric

Preot paroh Angelo-Ștefan Voicu Tel.: 0768/542.691

Slătinicul mare este o aşezare suburbană pendinte de oraşul Strehaia, din 1921, situată în sudul acestuia, pe valea pârâului Slătinic şi în apropierea hotarului cu comuna Brezniţa-Motru. În 1945, la sud de sat, se afla o pădure mare, inclusiv peste o parte a dealului Slătinic (281 m).

Prima biserică atestată documentar din Slătinic a fost făcută/sfințită la 2 februarie 1795 de “d. Stan Grecu, Grigore Predoi, Trandafir Cîrligel, Stan Grigorie, Pătru roșuˮ (Conform Catagrafiei mănăstirilor și bisericilor din Mehedinți, 30 martie 1840). A doua biserică, s-a început în anul 1907.

Prima biserică a fost de lemn și a fost construită pe moșia Strehaia. Nu se știe cum și cât a ființat. Este cert însă că, în 1896, epitropia a decis să întreprindă cele necesare pentru reconstruirea bisericii, astfel încât a doua biserică s-a ridicat din piatră și cărămidă, în formă de cruce treflată, începând cu anul 1907.

A fost terminată în 1929, iar sfințirea s-a săvârșit la 27 octombrie de către P.S.D.D. Vartolomeu, Episcopul Râmnicului Noul Severin. În anul 1941 era apreciată ca fiind într-o stare foarte bună. Cutremurul din martie 1977 i-a produs mai multe fisuri, cea mai mare fiind în pronaos. În 1981 i s-au făcut mici reparații la partea de zugrăveală exterioară, la acoperiș și la o parte de tencuială. Alte reparații au avut loc în anul 2009, când s-a construit și un gard împrejmuitor. Patru ani mai târziu, în 2013, cu ajutorul enoriașilor, au fost în locuite învelitoarea de tablă a acoperișului și scândura, au fost tencuite turlele, iar tâmplăria a fost înlocuită cu una nouă.

Filii arondate:

Lunca Banului

Filie a parohiei Slătinic. Satul avea la recensământul din 2011 o populație de 454 locuitori (224 masculin, 234 feminin; 442 români, restul cu informație nedisponibilă; 442 ortodocși, restul cu informație nedisponibilă).

Lunca Banului este un sat așezat în totalitate în lunca Motrului, între râu și șoseaua Craiova – Drobeta-Turnu Severin, în zona de vărsare a pâraielor Slătinic și Tolia. Hotarul spre sud atinge Piemontul Bălăciței (Dealurile Bericiului, Piscu Meilor, Culmea Drăganului). Teritoriul satului a făcut parte din moșia mare a mănăstirii Strehaia, devenită după 1863, moșie a statului. În anul 1896, săteni din Strehaia, Stăncești, Stângăceaua și Slătinic au primit pământ, câte 5 ha cultivabile și 2000 m² pentru casă și grădină în baza legii privind înstrăinarea bunurilor statului și răscumpărării embaticurilor din 7 aprilie 1889. Până a deveni sat, locul era cunoscut ca toponim, așa cum se întâlnește în documente încă din anul 1820 și mai dinainte vreme, din 1650, când hotarul moșiei Stângăceaua de Jos ajungea în partea din sus, dinspre Strehaia, ˮpână la piatra Banului“. Populația: 354 locuitori (1912), 468 locuitori (1966), 485 locuitori (1977), 550 locuitori (1992), 495 locuitori. (2002), 454 locuitori (2011).

Școală în sat există din 1918, începând cu învățătorul Elena N. Prunescu.

Piatra de temelie a bisericii satului a fost pusă la 31 iulie 2006, prin purtarea de grijă a P.S. Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei. Construirea bisericii a avut loc în anii 2006-2010, perioadă în care s-au făcut și pictura interioară, de către presbitera Elena Pretuleac din comuna Bâltanele, dotarea cu mobilier sculptat, finisările exterioare, acoperirea cu tablă de cupru, amenajarea curții interioare și împrejmuirea cu gard de piatră și racle metalice. Lucrările au fost susținute de enoriașii din sat, de donatori, Primăria orașului Strehaia, Secretariatul de Stat pentru Culte și d-l Ion Frâncu, cu purtarea de grijă a preotului paroh Petre Birceanu. De asemenea, sfântul lăcaș a fost împodobit cu toate obiectele de cult și odăjdiile trebuincioase ritualului liturgic, iar în curtea interioară a fost construită o fântână. Slujba de târnosire s-a săvârșit în data de 24 iunie 2012 de către Î.P.S. Acad. Irineu, Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei, P.S. Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei și P.S. Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei, înconjurați de un ales sobor de preoți și diaconi.

Stăncești

Filie a parohiei Busu (în 1894), iar în 1897 a parohiei Stângăceaua de Sus (inclusiv în 1941). În prezent, aparține parohiei Slătinic. La recensământul din 2011, satul Stăncești avea 199 de locuitori (106 masculin, 93 feminin; 193 români, restul cu informație nedisponibilă; 193 creștini ortodocși, restul cu informației nedisponibilă).

Hram Sf. Ierarh Nicolae; Sf. Voievozi (1897)

Stăncești este aşezare suburbană pendinte de oraşul Strehaia, din mai 1968, situată în estul acestuia, în stânga Motrului, în apropierea comunei Stângăceaua.

Biserica satului atestată de Catagrafia mănăstirilor și bisericilor din Mehedinți, 30 martie 1840  a fost construită la 3 decembrie 1797, ctitori Cosdi postelnicu, Cosdi pieptenaru, Barbu Cenușă, popa Ion Drăghici și Ion Bulata.

Biserica a fost de lemn, adusă de la Borăscu în mahalaua Stănceștii dă Străhaia, pe moșiia Străhaia. A fost donată de boierul Săvoiu.

Arzând la un moment dat, în 1836 s-a construit o altă biserică, tot din lemn. În 1894 aceasta era deteriorată grav, când a rămas fără acoperiș. S-a cerut canonică binecuvântare pentru reparații, iar Episcopia a aprobat repararea radicală a acesteia ˮcu condițiunea ca, în timpul cel mai scurt, să se construiască biserica parohială în condițiunile prestabilite“. Cum lucrările n-au început imediat, în 1895 o șatră de 80 de corturi de țigani a ars lemnărie din biserică (pereți și acoperiș), motiv pentru care sătenii i-au închis pe vătafii țiganilor în primărie, pentru ca noaptea aceștia să fie eliberați de doi consilieri în schimbul a 60 de lei.

Totuși, până în 1897 s-au executat reparații constând în: refacerea acoperișului, pardosire, s-a refăcut tencuiala și s-a văruit la interior și exterior.

Cum biserica poseda cărțile de bază cu litere străbune pentru cult, dar și cărțile vechi complete, precum și veșmintele sacerdotale necesare, la 28 septembrie 1897 s-a cerut și s-a obținut canonică învoire pentru redeschidere. A funcționat până în anul 1927, când a fost închisă cultului, apoi reparată și resfințită la 15 aprilie 1934. La sfârșitul perioadei interbelice a fost declarată monument istoric și asigurată.