Înfiinţarea. La începutul secolului al XX-lea, Alexandru Lepădatu publica, în lucrarea ,,Episcopia Strehaii şi tradiţia scaunului bănesc de acolo” - studiu istoric, însemnările de pe o pisanie a mănăstirii Strehaia, datată 1673, dar păstrată într-o copie din 1759: „Aciastă sfăntă mănăstire Strehaia ce au fost mai înainte vreme şi episcopie, unde să cinsteşte şi să prăznuieşte hramul sfintei de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Troiţe,- fost-au zidită din temelia ei de prea bunul creştin, răposatul Domn Eu Matei Basarab Voevod şi au închinat-o lui Dumnezeu a fi mănăstire de sfinţi părinţi călugări. Iar după ani mulţi ai pristăvirii sale, când au fost în zilele bunului creştin şi luminatului Domn Io Grigorie-Voevod, în domnia mării sale, la anul 1673,- socotindu-s-au dimpreună cu toţi cinstiţii sfetnicii mării sale şi au tocmit şi au aşezat această sfântă mănăstire a fi Episcopie a Ţării Româneşti, pentrucă mai dinainte vreme au fost iarăşi episcopie aici, ci fiind surpată mult de puterea varvarilor, s-au mutat scaunul la Râmnic; iar această parte de loc au fost rămasă streină după învăţătura credinţii şi după păstorul ei cel adevărat; deci s-au tocmit pre numele ei cu totul săvârşindu-se a fi acest scaun”. Aceste însemnări ne determină să spunem că la Strehaia a existat un scaun arhieresc cu mult înainte de anul 1673. Cel mai probabil este vorba de vechea mitropolie a Severinului, mutată aici, în secolul al XV-lea, datorită pierderii Banatului Severinului de către Ţara Românească. „Degradarea” de la mitropolie la episcopie nu trebuie să ne surprindă, acest fapt fiind întâlnit şi în alte cazuri similare. Strehaia nu a servit multă vreme ca reşedinţă pentru vechiul scaun arhieresc al Severinului căci „puterea varvarilor” a determinat mutarea acestui scaun la Râmnic, la începutul veacului al XVI-lea (1503). Peregrinarea sediului vechii mitropolii de la Severin, mai întâi la Strehaia şi apoi la Râmnic, ar explica şi de ce Episcopia Râmnicului a fost numită „Noul Severin”.
După mai bine de un veac şi jumătate, fie în 1672, fie în anul 1673, în Ţara Românească apare o a treia episcopie sufragană Mitropoliei Ungrovlahiei, Episcopia Strehaiei, în partea de apus a Ţării Româneşti. Sediul ei a fost mănăstirea Strehaia, mai bine zis, ansamblul mănăstiresc de la Strehaia. Existenţa acestei episcopii a fost însă efemeră, întinzându-se pe o perioadă de circa şapte ani (1672-1679) şi a avut în fruntea sa un singur episcop (sau arhiepiscop, aşa cum mai este numit în unele documente), Daniil. Acesta nu a fost un simplu episcop titular străin, aşezat egumen la Mănăstirea Strehaia, ci un arhiereu în toată plinătatea cuvântului, cu teritoriu de jurisdicţie bisericească, iar episcopia sa, o episcopie efectivă. În acest context, trebuie să menţionăm faptul că s-au întâlnit cazuri în care un episcop titular străin era aşezat egumen la câte o mănăstire. Chiar la mănăstirea Strehaia, la 20 aprilie 1703, era egumen „Vlădica Ştefan” .
În ceea ce priveşte motivele înfiinţării, pisania amintită mai sus ne spune că „această parte de loc au fost rămasă streină după învăţătura credinţii şi după păstorul ei cel adevărat”. Aşadar, dată fiind depărtarea de Râmnic, exista pericolul slăbirii credinţei în partea de apus a Olteniei, credincioşii şi preoţii de aici simţind nevoia să aibă mai aproape un ierarh. Ion Bianu considera, la începutul secolului al XX-lea, că Episcopia Strehaiei a fost înfiinţată pentru a i se da scaun eparhial mitropolitului Daniil de la Sofia (refugiat în Ţara Românească datorită persecuţiilor musulmane), fiind o dovadă de ospitalitate şi de ocrotire din partea domnitorului român pentru fraţii creştini de la sud de Dunăr, greu încercaţi de turci (cu precădere în cursul veacurilor XVI-XVIII). Al. Lepădatu, N. Iorga şi N. Dobrescu considerau că motivul înfiinţării acestei eparhii a fost dorinţa domnitorului de a răsplăti un ierarh care îi va fi făcut un serviciu însemnat, fără să precizeze ce anume. Niculae Şerbănescu (care îl considera pe Daniil moldovean din zona Focşanilor), afirma că domnitorul Grigorie Ghica l-a cunoscut pe Daniil fie în jurul anului 1661, cu ocazia zidirii în Focşani a unei mănăstiri cu hramul Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, fie în 1664, când Grigorie Ghica a părăsit tronul Ţării Româneşti, a trecut în Moldova şi de aici la Viena. Cercetătorul mai sus amintit considera că în ambele ipoteze, Daniil îi va fi fost de folos domnitorului, fie la zidirea mănăstirii, fie l-ar fi adăpostit în perioada pribegiei. Drept răsplată, după reîntoarcerea sa pe scaun (în 1672), va fi creat pentru Daniil un scaun episcopal, la Strehaia, acolo unde mai fusese, pentru o vreme, cu un secol şi jumătate mai înainte, reşedinţa vechii mitropolii a Severinului. Subscriem la această ultimă părere.
În ceea ce priveşte jurisdicţia, episcopia Strehaiei va fi avut un teritoriu destul de mic, în părţile Mehedinţiului, desprins din episcopia de la Râmnic, păstorită în acea vreme de episcopul Varlaam, căruia domnitorul îi pregătea mutarea în scaunul de mitropolit al ţării, în locul lui Teodosie.
Episcopul Daniil. Stabilirea corectă a identităţii episcopului Daniil al Strehaiei rămâne şi astăzi o problemă grea pentru istoriografia bisericească, în principal datorită existenţei, în acest interval de timp, a mai multor persoane cu acest nume, cărora li s-ar fi putut încredinţa conducerea episcopiei Strehaiei. Mai precizăm că pentru identificarea lui nu există decât o singură ştire sigură, cea din pisania episcopiei din 1673: „striin din ţara Moldovei”. În aceste condiţii, părerile istoricilor au fost diferite: Augustin Bunea considera că este acelaşi cu un „ierarh” Daniil, amintit în pomelnicul mitropoliei din Bălgrad. Ion Bianu îl identifica cu mitropolitul Daniil al Sofiei. N. Iorga îl socotea unul din mitropoliţii Aedealului, hirotonit în Ţara Românească, ajuns apoi „episcop în Ţara Oltului... şi episcop la Strehaia”. Al. T. Dumitrescu consideră că episcopul Daniil (numit monahul Daniil Andrean Panonianul) a tradus Îndreptarea Legii (tipărită în 1652 la Târgovişte), şi Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintelui Nifon patriarhul Ţarigradului (tipărită în 1654, tot la Târgovişte). Se presupune că tot el ar fi realizat o nouă traducere a Vechiului Testament, din slavoneşte şi latineşte, prin anii 1665 - 1670 (Ms. 4389 în Biblioteca Academiei). I se atribuie şi traducerea în româneşte a lucrărilor: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, şi a romanului Varlaam şi Ioasaf (socotit până acum că ar fi fost tradus de Udrişte Năsturel). Tot lui i se atribuie şi următoarele texte tipărite: Învăţături peste toate zilele (Câmpulung, 1642), Mistirio sau Sacrament (Târgovişte, 1651) şi Târnosania (Târgovişte, 1652). După ce a ţinut o vreme loc de Mitropolit al Ardealului, a fost aşezat de Mihail Apaffy episcop peste Ţara Oltului (Transilania), fără să se cunoască dacă a primit această slujire ori s-a retras în Moldova. După câţiva ani petrecuţi la schitul Sf. Ioan din Focşani, este numit episcop la Strehaia. O părere asemănătoare a susţinut şi St. Meteş. D. Bodin l-a considerat un simplu monah, fie grec, fie român, hirotonit episcop de Varlaam. Considerăm însă că ipoteza cercetătorului N. Şerbănescu este cea mai apropiată de adevăr. Acesta susţinea că episcopul Daniil al Strehaiei a fost un vlădică „fără reşedinţă” din Transilvania, ajutător pe lângă mitropolitul Simion Ştefan, cărui încercase chiar să îi ia locul. Din Transilvania ar fi plecat, în 1656 (după alegerea ca mitropolit a lui Sava Brancovici), în Moldova, la schitul Babele (şi nu la mănăstirea Sf. Ioan din Focşani). Aici l-ar fi cunoscut pe domnitorul Grigorie Ghica, cel care ridicase în Focşani, prin 1661, o mănăstire şi tot aici l-ar fi ajutat pe domnitorul fugar, în toamna anului 1664. Odată cu reîntoarcerea pe tronul ţării a lui Grigorie Ghica, Daniil îi va fi cerut acestuia o episcopie. Domnitorul, drept răsplată pentru vreun ajutor primit în vremea pribegiei, a creat pentru Daniil episcopia Strehaiei. Odată cu urcarea pe tron a lui Şerban Cantacuzino, se revine însă la „vechile rosturi canonice”, episcopia Strehaiei fiind desfiinţată (1679). Daniil este numit năstavnic al nou ziditei mănăstiri Cotroceni. Nu rămâne la această bogată mănăstire decât până la începutul anului 1682, când în fruntea sfântului lăcaş întâlnim un egumen grec (mănăstirea fusese închinată de domn Muntelui Athos). Pleacă să-şi ducă restul zilelor la schitul Babele. Aici îl întâlneşte pe fostul mitropolit al Moldovei, Teodosie pe care şi-l face duhovnic. Către sfârşitul anului 1685 vine în Bucureşti pentru a participa la sfinţirea şi confirmarea lui Varlaam ca Mitropolit al Ardealului. În actul din Condica Sfântă Daniil semnează doar „Daniil proin Ardelean”, fără să amintească nimic de Strehaia, deoarece mitropolit al Ungrovlahiei era Teodosie, „căruia i-ar fi produs neplăceri amintirea celor făcute de Grigorie Ghica în biserica Ţării Româneşti cu un deceniu şi jumătate în urmă”. În anul următor îl întâlnim din nou la schitul Babele, căci la 30 iunie 1686, împreună cu duhovnicul său, cumpără o moşie în apropierea Focşanilor. Acest „zapis” de vânzare este ultimul document care mai aminteşte de fostul episcop al Strehaiei, Daniil. Acest lucru, coroborat cu o scrisoare a soborului mănăstirii Soveja din 25 ianuarie 1689, care spunea că „părintele nostru episcopul Daniil” murise ne ajută să aflăm şi vremea la care şi-a dat obştescul sfârşit: vara anului 1688. Cea mai mare parte a averii sale a fost luată „cu sila” de Şerban Cantacuzino şi dusă la mănăstirea Cotroceni. Ce a mai rămas i-a fost dat lui Teodosie, fostul Mitropolit al Moldovei, prietenul şi duhovnicul său.
Desfiinţarea Episcopiei. Legat de anul în care Episcopia Strehaiei îşi încetează existenţa, părerile cercetătorilor au fost diferite. Astfel, Ion Bianu considera că scaunul de la Strehaia a dăinuit vreme de cincisprezece ani, până în anul 1688. Îşi motiva ipoteza prin faptul că, între 1673-1688, la mănăstirea Strehaia nu a existat nici un egumen . Al. Lepădatu considera că episcopia ar fi dăinuit până în anul 1675 sau până în 1688, când întâlnim la Strehaia un nou egumen, Serafim. De aceeaşi părere este şi D. Bodin . Al. T. Dumitrescu afirma că existenţa episcopiei încetează în 1675 sau 1676. Marele savant N. Iorga a susţinut primul ipoteză că Episcopia Strehaiei a dăinuit până la urcarea pe tronul Ţării Româneşti a domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688), care „aducând înapoi rosturi canonice, a trebuit să înlăture dela început această ciudată episcopie din placul domnesc”. Ipoteza potrivit căreia Daniil a stat la Strehaia până în 1688 deoarece abia în acel an întâlnim un nou egumen la mănăstire a fost infirmată şi de N. Şerbănescu care a arătat că, încă din 1686, întâlnim la mănăstirea Strehaia un egumen, mai mult, documentul la cere se referă domnia sa vorbeşte de „mănăstirea”şi nu „episcopia” de la Strehaia. Aşadar, în 1686, episcopia Strehaiei nu mai exista. Nici anul 1675 nu mai poate fi socotit „punctul terminus” al existenţei episcopiei Strehaiei. Faptul că după acest an nu mai existau menţiuni documentare despre episcopul Daniil i-a determinat pe mulţi cercetători să considere că în 1675 Episcopia Strehaiei fie şi-a încetat existenţa, fie a continuat să dăinuie, însă doar formal, Daniil părăsind Strehaia, în principal datorită greutăţilor materiale. Niculae Şerbănescu a făcut lumină în acest caz, publicând în anul 1961 două documente inedite despre Episcopia Strehaiei şi episcopul ei, Daniil. Din acestea reiese clar că şi în 1678 episcopia continua să fiinţeze, având în fruntea ei pe Daniil.
Aşadar, Episcopia Strehaiei a continuat să dăinuiască până în luna aprilie 1679, până la venirea pe tronul Ţării Româneşti a lui Şerban Cantacuzino (duşman al lui Grigorie Ghica), cel care „revine la vechile rosturi canonice”.