†NICODIM

Din mila lui Dumnezeu,

Episcopul Severinului și Strehaiei

Iubitului nostru cler, cinului monahal și drept-credinciosului

popor din Episcopia Severinului și Strehaiei, har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești de la Dumnezeu iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

NAŞTEREA DOMNULUI

SĂRBĂTOAREA NĂDEJDII

Motto: „Căci noi aşteptăm în Duh

nădejdea dreptăţii din credinţă.‟ 

(Galateni 5, 5)

Iubiții mei fii duhovnicești, 

slujitori ai altarelor străbune și binecredincioși creștini,

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, prăznuim și de această dată împreună Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu S-a născut mai înainte de veci din ființa Tatălui, în afara timpului, deci S-a născut din Tată, fără mamă, și a devenit Dumnezeu-Fiul, Dumnezeu-Cuvântul, Făcătorul cerului și al pământului. După căderea protopărinților neamului omenesc Adam și Eva în păcatul neascultării, au fost izgoniți din Rai și nu mai aveau posibilitatea, datorită blestemului, să aibă parte de a mai fi cu Dumnezeu în împărăția Sa. Acest blestem nu putea fi ridicat decât de Dumnezeu, Care, milostivindu-Se spre noi, din marea Sa iubire dumnezeiască, a trimis pe Fiul Său cel Unul-Născut ca să șteargă blestemul și să dăruiască neamului omenesc mântuirea.

În convorbirea cu Nicodim, convorbire relatată de Sfântul Evanghelist Ioan, Iisus Hristos precizează că „Dumnezeu așa a iubit lumea încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 16-17). Datorită acestei iubiri părintești și dumnezeiești, încă de la cădere Dumnezeu a hotărât să răscumpere neamul omenesc din întuneric și din tirania vrăjmașului diavol (Facere 3, 15) prin venirea lui Mesia, adică a unui Răscumpărător. Profetul Isaia a prezis cu șapte sute de ani înainte întruparea Fiului lui Dumnezeu prin cuvintele: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel” (Isaia 7, 14), care înseamnă cu noi este Dumnezeu (Matei 1, 23). Întruparea Fiului lui Dumnezeu a avut loc „la plinirea vremii” (Galateni 4, 5) și nu mai înainte, fiindcă omenirea nu era îndeajuns de pregătită să înțeleagă și să Îl poată primi. Mesia, Răscumpărătorul, Binefăcătorul și Mântuitorul nostru este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu; El este Dumnezeu-Cuvântul, cel ce „trup S-a făcut” prin întrupare (Ioan 1, 14). Acest adevăr a fost mărturisit și de Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale. El scrie că Iisus Hristos este „Dumnezeu arătat în trup” (I Timotei 3, 16), „Domnul slavei” (I Corinteni 2, 8), „Chipul lui Dumnezeu, egal cu Dumnezeu” (Filipeni 2, 6), Iisus Hristos este Cel ce în trup a osândit păcatul (Romani 8, 3).

Dacă nașterea din veci a fost din Tatăl, fără mamă, întruparea, adică nașterea pământească, s-a făcut din mamă, fără tată, după legi dumnezeiești. Fiul lui Dumnezeu a devenit prin această naștere supranaturală Fiul Omului. La plinirea vremii, Fecioara Maria, adumbrită de la Duhul Sfânt, a zămislit și a născut fără dureri pe Pruncul Iisus, rămânând iarăși Fecioară. În Domnul nostru Iisus Hristos, Cel născut smerit în staulul de la Bethleem, firea dumnezeiască se unește cu firea omenească, fără să se amestece și fără să se schimbe, fără să se împartă și fără să se despartă.

Mesia, Răscumpărătorul, S-a întrupat din Duhul Sfânt, fiindcă El, Dumnezeu-Duhul Sfânt, este izvorul vieții și al harului. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu se coboară la starea noastră de făptură, se face Om ca noi ca să ne arate nouă valoarea neprețuită a omului în fața lui Dumnezeu și în fața întregii creații. Prețuirea omului de către Iisus Hristos s-a văzut prin înmulțirea pâinilor și săturarea mulțimilor, prin numeroasele vindecări, prin propovăduirea învățăturii celei adevărate. Prețuirea omului, ocrotirea vieții omenești, a fost reliefată prin numeroasele învieri din morți. Evangheliile amintesc de învierea din morți a fiicei lui Iair (Matei 9, 18-26; Marcu 5, 21-43; Luca 8, 41-56), învierea fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-17), precum și învierea lui Lazăr, cel mort de patru zile (Ioan 11:1-46).

Prin nașterea din Fecioara Maria, Hristos a sfințit trupul acesteia, fiindcă ea a născut fără de bărbat, prin rânduiala lui Dumnezeu. Ea este noua Evă, deosebită de Eva – mama neamului omenesc, venită în lume fără nașterea din femeie, ci din coasta lui Adam.

Iubiți credincioși, 

În urma făgăduinței făcute de Dumnezeu prin profeții Vechiului Testament că va trimite un Răscumpărător, omenirea a trăit cu nădejdea venirii lui Mesia. Toți îl așteptau. Unii credeau, datorită greutăților vremii, că Mesia îi va scoate de sub stăpânirea romană. 

De această nădejde în ajutorul lui Dumnezeu avem nevoie fiecare dintre noi în aceste vremuri de grea încercare pentru întreg neamul omenesc. Din cauza molimei, frica, teama pune uneori stăpânire peste ființa noastră. Prin nașterea Sa, Pruncul Iisus aduce omenirii bucurie, aduce speranță de viață, nădejde de mântuire. 

Frica este o meteahnă care a chinuit neamul omenesc de la Adam până în zilele noastre. Ea este mai accentuată în inima omului care nu are credință și nădejde în Dumnezeu. Chiar și cei credincioși, care participă la slujbele Bisericii și sunt mai râvnitori, trec uneori prin momente de împuținare sufletească, dar, cu rugăciune fierbinte, reușesc să scape mai repede și să depășească momentele grele.

La nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeu a trimis un înger să vestească pe Mântuitorul unor păstori, ce păzeau noaptea turmele nu departe de Bethleem: „Și, iată, îngerul Domnului a stat lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s-au înfricoșat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Și acesta vă va fi semnul: Veți găsi un Prunc înfășat, culcat în iesle” (Luca 2, 9-12).

La vederea îngerului și la auzirea cuvintelor spuse, păstorii au avut parte de o stare lăuntrică nemaiîntâlnită. Nedumerirea, uimirea, teama, frica și neliniștea sunt cuvinte omenești ce nu pot reda ceea ce au trăit acești păstori care, ajungând la staulul din Bethleem, au aflat „pe Maria și pe Iosif și pe Prunc născut în iesle” (Luca 2, 16). Inimile lor s-au umplut de bucurie și de nădejde că s-a apropiat Împărăția Cerurilor și „au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Și toți câți auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori” (Luca 2, 17-18).

Ei, păstorii, au fost primii vestitori ai venirii lui Mesia, primii mărturisitori ai Mântuitorului, primii evangheliști. Cu inimile pline de bucurie duhovnicească, ei, păstorii, s-au întors la vitele lor „slăvind și lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră și văzuseră, precum li se spusese” (Luca 2, 20). Luminați de slava Domnului ce a strălucit împrejurul lor, păstorii din apropierea Bethleemului preînchipuiesc pe viitorii păstori ai Bisericii. În acea noapte sfântă, păstorii s-au făcut vrednici să vadă alături de îngerul binevestitor „mulțime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Ei, păstorii care au auzit cuvintele pe pământ pace, închipuie pe păstorii duhovnicești care vestesc Evanghelia păcii în Biserica lui Hristos. Ei arată lumii importanța credinței și nădejdii în Dumnezeu. Și unii, și alții vestesc lumii cu bucurie că Pruncul ce se născuse smerit în iesle este Păstorul cel Bun, ce Și-a pus viața pentru oile Sale.

Dreptslăvitori creștini,

Păstorii duhovnicești, după ce aduc pe Sfânta Masă din altarele bisericilor jertfa euharistică, dăruiesc poporului lui Dumnezeu Trupul și Sângele lui Hristos. Cel născut în ieslea din Bethleem, oraș ce se tâlcuiește casa pâinii, este Pâinea ce S-a pogorât din cer, este Trupul vieții, ce se dă lumii pentru nădejdea mântuirii și a vieții veșnice. Ori de câte ori se oficiază Sfânta Liturghie în Bisericile noastre de către preoți, Hristos se jertfește euharistic pentru ca fiecare dintre noi să ne împărtășim pentru a avea parte de sănătate sufletească și trupească.

Ori de câte ori participăm la slujbele ce se țin Sfânta Biserică, ne aflăm în Bethleemul duhovnicesc, asemenea păstorilor de odinioară. Păstorii duhovnicești ne vestesc pe Cel născut din Fecioară, ne cheamă la pocăință, pentru a putea primi Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos, care îndepărtează din inimi toate gândurile de teamă, de frică sau neliniște. După rugăciune multă, spovedanie și împărtășanie mai deasă, vom avea parte fiecare de o liniște lăuntrică, de o nădejde că, ajutați de Dumnezeu, ne vom putea continua pelerinajul nostru pe acest pământ înspre Împărăția Cerurilor.

La nașterea Pruncului Iisus, magii de la Răsărit, care aflaseră de la evreii ce locuiau în părțile răsăritene profețiile mesianice, au făcut un pelerinaj până la Bethleem. Ei au întrecut pe învățații poporului evreu și I-au adus daruri Pruncului Iisus aur, smirnă și tămâie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu „i-a ales pe magi și a rânduit să se închine păgânii, fiindcă evreii nu au ținut cont de profeții lor, care necontenit le vorbeau de venirea Lui. Dumnezeu a făcut să vină niște păgâni, dintr-un pământ îndepărtat, să caute pe Împăratul născut printre ei, și astfel, să afle iudeii din gura perșilor ceea ce nu voiseră să afle de la profeți și să se convingă de nașterea lui Hristos, de vor fi oameni cu judecată, iar de se vor împotrivi, să fie lipsiți de orice apărare”.

Pelerinajul lor nu a fost ușor. Au fost obligați să meargă mai întâi la regele Irod și apoi la Iisus Hristos. Până la Irod au parcurs un drum primejdios, inimile lor erau neliniștite, fiindcă acesta era drumul păcatului și al morții, era drumul groazei, al strigătului plin de durere al mamelor mult îndurerate de uciderea pruncilor. Era drumul invidiei, al lăcomiei, al războiului, în timp ce drumul spre Domnul nostru Iisus Hristos este un drum al inimii liniștite, curate și pline de dragoste. Este drumul nădejdii, al bucuriei și al vieții.

Irod a poruncit să fie uciși mii de copii, iar Iisus Hristos a zis: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia” (Luca 18, 16). Plini de înțelepciune, ei, magii, I-au adus Pruncului Iisus aur, ca unui Împărat, tămâie, ca lui Dumnezeu, și smirnă, ca Aceluia ce avea să fie răstignit și să moară pentru păcatele lumii și, apoi, să învieze a treia zi din morți pentru a ne dărui nouă tuturor posibilitatea învierii din morți la sfârșitul veacurilor.

Iubiți fii duhovnicești,

La nașterea Pruncului Iisus, păstorii și magii au rămas cu inimile pline de bucurie și de nădejde că va fi mai bine pentru toți. Și-au purtat pașii vieții pământești cu nădejdea că vor avea parte de Împărăția Cerurilor. Asemenea îngerilor, au continuat să-L laude pe Dumnezeu în rugăciunile lor.

Întocmai ca îngerii, păstorii și magii, se cuvine ca și noi, creștinii binecuvântați de Dumnezeu să trăim la început de mileniu trei, să înălțăm către Dumnezeu rugăciunile noastre de laudă, de mulțumire și de cerere. Făcând așa, vom putea nădăjdui mai mult în ajutorul lui Dumnezeu în aceste vremuri de grea încercare, pricinuite de molimă sau de alte boli cărora știința medicală încă nu le-a găsit leac. Credința în Dumnezeu și nădejdea ne pot ajuta să scăpăm de frică, să înlăturăm teama ce ne cuprinde ființa încă de la apariția unor simptome ușoare.

În continuarea acestei scrisori pastorale, vom prezenta învățătura Bisericii noastre cu privire la virtutea nădejdii ce izvorăște din credința în tot ceea ce a făgăduit Dumnezeu (Galateni 5, 5). Nădejdea, alături de credință și de dragostea creștină, este virtutea teologică ce împodobește viața credincioșilor ce sporesc în curăție, evlavie, bunătate și blândețe. Sfântul Apostol Pavel precizează: „credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Prin credință puternică, fierbinte, nu căldicică, fiecare primește adevărurile revelate nouă de Dumnezeu în vederea mântuirii noastre. Altfel spus, prin credință ni se întărește nădejdea că viața veșnică în Împărăția Cerurilor este un adevăr, iar cele nevăzute, despre care aflăm citind Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii, sunt adevărate. Credința, dacă nu este împiedicată de păcate și patimi, rodește fapte bune, care aduc multă nădejde, nădejde în ajutorul lui Dumnezeu aici, pe pământ, și nădejde de mântuire (Iacob 2, 14-20).

Catehismul sau Învățătura de credință creștin-ortodoxă, carte ce nu trebuie să lipsească, ca și Biblia, de la nici o familie, cuprinde învățătura pe larg cu privire la nădejde. Nădejdea creștină este definită ca fiind „dorul și așteptarea cu încredere a împlinirii tuturor bunătăților făgăduite de Dumnezeu omului care face voia Lui”. În Psalmul 45 citim că „Dumnezeu este puterea și scăparea noastră, ajutor în necazurile ce ne împresoară” (Psalmi 45, 1). Creștinul care participă în Duminici și sărbători la Sfânta Liturghie, se roagă în Biserică și are pravilă zilnică, este convins că Iisus Hristos îi va asculta rugăciunile: „Dacă veți cere ceva în numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14, 14), sau „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da” (Ioan 16, 23). 

Prin cele trei virtuți, credință, nădejde și dragoste, creștinul se apropie mult de Dumnezeu. Nădejdea este un fenomen, este o forță care determină voința creștinului și-i întărește încrederea într-un viitor mai bun. Altfel spus, nădejdea este o speranță că în viitor va fi bine și că bunele dorințe, năzuințe, se vor împlini. Locuitorii satelor, țăranii, seamănă ogoarele, pun răsaduri primăvara cu nădejdea că vor strânge recolte toamna. Părinții își cresc copiii cu nădejdea că, mari fiind, le vor aduce bucurii. Profesorii își predau lecțiile cu nădejdea că elevii vor fi bine educați. Exemplele reliefează importanța nădejdii în viața omului și ar mai putea continua.

Odată cu venirea pe pământ prin nașterea din Fecioara Maria, Iisus Hristos aduce în sufletul omului nădejdea de a avea parte de Împărăția Cerurilor, de a fi prin desăvârșire propice de a fi cu Dumnezeu. De aceea Sfântul Pavel spunea: „doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos‟ (Filip 1, 6).

Iubiți frați creștini,

În aceste vremuri de grea încercare este nevoie să ne căim din toată inima de păcatele săvârșite, să punem hotărâre de-a nu le repeta, pentru a nu deveni robi patimilor. Prin această pocăință putem nădăjdui în ajutorul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru ne sfătuiește: „Lăsați-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru 5, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că nădejdea este cel mai mare bine al omului. În momentul celor mai mari nenorociri, când trece prin cele mai grele încercări, nădejdea este mângâierea supremă, mobilul tuturor actelor sale, viața vieții lui. De aceea se cuvine „să stăm prinși de nădejdea în Dumnezeu ca de o ancoră tare și sigură, și așa să ne purtăm în toate împrejurările din viață”.

Bunul creștin a putut constata pe parcursul vieții că în momentele grele, de împuținare sufletească, „Dumnezeu își arată puterea Lui nebiruită de nimic”. Nădejdea creștină este mângâiere în necazuri, obârșia tuturor bunurilor ce vin de la Duhul Sfânt, dacă omul împlinește ceea ce este dator să facă. 

Omul cu o credință slabă își pune nădejdea în relațiile pe care le are, în ajutorul prietenilor săi înstăriți, într-un cuvânt, se încrede în ajutorul omenesc. Unul ca acesta neglijează ceea ce spunea Ieremia profetul: „Blestemat să fie omul care se încrede în om” (Ieremia 17, 5). Sfântul Ioan Gură de Aur zice că unul ca acela „nu este numai prost, ci și blestemat, pentru că părăsește pe Stăpânul universului și aleargă la un om care nu-și poate ajuta nici lui! Să fugim, vă rog, de acest blestem și să ne punem în Dumnezeu toată nădejdea. Ajutorul lui Dumnezeu e trainic, neclintit; nu e schimbător, precum e ajutorul omenesc! Aici, moartea întrerupe ajutorul și lasă goi și sărmani pe cei ce-și căutaseră în om scăparea sau chiar, înainte de moarte, schimbările din viață îi lipsesc de ajutor și pe unii și pe alții. Viața e plină de aceste pilde. De aceea nici nu merită iertare cei care după astfel de pilde tot își mai pun nădejdea în ajutorul omenesc. Adeseori îndură chiar nenumărate necazuri tocmai de la cei care păreau că le sunt sprijinitori. Mai mult, răutatea omenească este atât de mare, încât chiar binefăcătorii sunt răsplătiți cu rău”.

În acest sens, și Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul din Cezareea Capadociei din secolul de aur, afirmă că „după cum nu se cuvine să cinstești pe altcineva decât pe Dumnezeu, tot așa nici nu se cuvine să nădăjduiești în altcineva decât în Dumnezeu” și „cel care-și pune nădejdea în om, cel care umblă după altceva din cele din viață, de pildă după putere, după bani sau după cele socotite de mulțime a fi strălucite, nu poate să spună: «Doamne, Dumnezeul meu, întru Tine am nădăjduit!»”. Sfântul Vasile mai adaugă că „cel care vrea să fie ajutat de Dumnezeu nu-și părăsește datoria; și cel care nu-și părăsește datoria nu este părăsit niciodată de ajutorul dumnezeiesc”.

Morala creștină ne atenționează că împotriva nădejdii creștine pot sta două mari păcate, și anume: încrederea prea mare în ajutorul și bunătatea lui Dumnezeu și deznădejdea, adică descurajarea, pierderea nădejdii. În momentele de grea încercare, „diavolul, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, ne strecoară în suflet gând de deznădejde ca să ne taie nădejdea ce o avem în Dumnezeu, ancora cea tare, temeiul vieții noastre, călăuza căii ce duce la cer, mântuirea sufletelor pierdute. Că «prin nădejde ne-am mântuit» (Romani 8, 24), spune apostolul Pavel. Da, nădejdea, ca un lanț puternic agățat de ceruri, ne ține sufletele noastre, ne trage, încetul cu încetul, la înălțimea aceea, dacă ne ținem strâns de ea și ne ridicăm deasupra viforului răutăților din viață. Dar dacă dăm drumul acestei sfinte ancore, cădem îndată și ne înecăm, ajungem în adâncuri de păcate”.

Iubiți credincioși,

Pentru a ne bucura de roadele nădejdii trebuie să căutăm mijloacele de cultivare, adică de menținere și sporire a acestei importante virtuți. Un prim mijloc îl reprezintă rugăciunea săvârșită acasă și în timpul Sfintelor Slujbe ce se țin în Bisericile noastre. Psalmistul rămâne un exemplu bun pentru fiecare dintre noi, când ne spune ce face: „Seara și dimineața și la amiază mă voi ruga și voi striga și El va auzi glasul meu‟ (Psalmi 54, 18). Sfântul Macarie Egipteanul spune că rugăciunea trebuie împletită cu smerenia, cu bunătatea, cu dragostea. Dacă la acestea adăugăm și dragostea față de casa lui Dumnezeu și milostenia față de cei nevoiași, ne vom bucura mult de roadele nădejdii.

De asemenea, nădejdea și încrederea noastră că în viitor vom avea parte de bine, atât în lumea aceasta, cât și în cealaltă, sporește prin citirea Bibliei și a cărților de folos sufletesc, prin meditarea la viețile sfinților. Dorința de a fi mântuit, adică de a fi cu Dumnezeu în Împărăția Sa, reprezintă o luptă cu nădejdea că va avea parte de fericirea veșnică. Sfântul Pavel spune că viața noastră este o alergare spre țintă, „la răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus‟ (Filipeni 3, 14). 

Prin urmare, nădejdea este absolut necesară pentru mântuire, dar și pentru a privi viitorul cu optimism și cu încredere că va fi mai bine. În Psalmul 36 citim: „nădăjduiește în Domnul și fă bine; Domnul pe cei drepți îi izbăvește pentru că au nădăjduit într-Însul‟ (Psalmi 36, 4). În Psalmul 4, versetul 5, ni se spune clar: „nădăjduiți în Domnul!‟. Un părinte cu viață sfântă, Clement, trăitor în Alexandria Egiptului la sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea, spune că „nădejdea este sângele credinței; că din nădejde, ca dintr-un suflet, își trage credința tăria sa. Dacă nădejdea se duce, ca sângele care curge, atunci se slăbește și ceea ce dă viața credinței‟.

În cele arătate am dorit să subliniez importanța acestei virtuți, nădejdea creștină sau speranța, de care avem mare nevoie pentru a petrece cu bucurii duhovnicești sărbătorile împărătești Nașterea Domnului, Tăierea Împrejur și Botezul Domnului. Nădăjduim că Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana, ocrotitorul Episcopiei noastre și al județului nostru, Sfântul Arhidiacon Ștefan, cel ce s-a rugat pentru vrăjmașii ce-l ucideau, Sfântul Vasile cel Mare, prăznuit pe 1 ianuarie, și Sfântul Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, ne vor ajuta să parcurgem anul 2022 și ceilalți ani cu bucurie, nădăjduind că va fi mai bine, că vom scăpa de această molimă.

Cu prilejul acestor mari sărbători îmi îndrept gândul meu către dumneavoastră, dreptslăvitori creștini ce ați fost binecuvântați să vă nașteți și să trăiți în aceste frumoase plaiuri și cetăți ale Mehedințiului, și rog pe Dumnezeu să vă facă parte de sănătate, bucurii duhovnicești, liniște lăuntrică și nădejde în ajutorul Pruncului născut smerit în ieslea din peștera Bethleemului! Să trăiți întru mulți și binecuvântați ani!

Vă îmbrăţişează cu multă dragoste,

P.S. †Ncodim

al dumneavoastră Părinte duhovnicesc,

Episcopul Severinului și Strehaiei