† Nicodim

Episcopul Severinului și Strehaiei

Bucuria Învierii și grija creștinului

pentru mântuirea sufletului său

Pastorală la Învierea Domnului 2026

† Nicodim

Din mila lui Dumnezeu,

Episcopul Severinului și Strehaiei

Iubitului nostru cler, cinului monahal și drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Episcopia Severinului și Strehaiei, har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești de la Dumnezeu, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

Iubiți credincioși,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o sărbătoare a bucuriei, asemenea nașterii Pruncului Iisus. Păstorilor care erau noaptea la câmp, făcând de strajă împrejurul turmelor lor (Luca 2, 8), li s-a arătat îngerul Domnului, care le-a zis: „Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: căci vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11).

Bucuria cea mare a fost vestită în ziua Învierii femeilor mironosițe de către îngerul Domnului, care le-a zis: „Nu vă înspăimântați!  Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus.” (Marcu 16, 6-7). Femeile mironosițe, erau adânc îndurerate văzând trădarea lui Iuda Iscarioteanul, invidia și ura fariseilor și cărturarilor, au fost martore la răstignire, la loviturile și violența manifestate împotriva lui Iisus și la nedreptatea lui Ponțiu Pilat, care, deși recunoscuse că nu găsește în El nicio vină, a hotărât condamnarea la moarte.

Iisus, Cel răstignit, rămâne pildă de răbdare în suferință și model de iertare și iubire a vrăjmașilor pentru fiecare dintre noi. Femeile mironosițe L-au auzit rugându-Se către Dumnezeu Tatăl pentru iertarea păcatelor celor ce L-au răstignit: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” (Luca 23, 34).

Cu această stare lăuntrică au mers femeile la mormânt. Piatra, deși foarte mare și pecetluită, pusă pentru a nu fi înlăturată ușor, fusese răsturnată, iar mormântul era gol. După cuvintele îngerului, au rămas cu inimile cuprinse de frică, dar simțeau și o bucurie mare și neașteptată.

Au plecat apoi să vestească ucenicilor. Însă, pe când mergeau, Iisus le-a întâmpinat, zicând: „Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat.” (Matei 28, 8-9). Odată ajunse la Sfinții Apostoli, au mărturisit: „Am văzut pe Domnul! Hristos a înviat!” (Ioan 20, 18).

Pentru a înțelege mai bine importanța și bucuria Învierii din morți a Domnului nostru Iisus Hristos, vă propun să ne reamintim de căderea protopărinților neamului omenesc, Adam și Eva.

Bucurându-se de libertate în grădina Raiului, ei trăiau în curăție, se bucurau de fericire, de cunoaștere și aveau posibilitatea de a nu muri. Se bucurau fiindcă erau în preajma lui Dumnezeu. Erau fericiți întrucât puteau să-L cunoască, să-L iubească și să-L slăvească pe Dumnezeu. Trebuia, în schimb, să împlinească porunca dată de Dumnezeu: „Din toți pomii Raiului poți să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Facere 2, 17). Din îndemnul diavolului, care luase chip de șarpe, și din mândrie, Eva mai întâi, apoi Adam, au călcat porunca, mâncând din pomul oprit, și, astfel, au fost izgoniți din Rai.

Această neascultare, această încălcare a poruncii dumnezeiești, se numește „păcat adamic” sau păcatul strămoșesc. Acest păcat a trecut la toți oamenii, după cum precizează Sfântul Apostol Pavel: „Printr-un om, Adam, a intrat păcatul în lume” (Romani 5, 12).

Se cuvine însă să reținem că păcatul strămoșesc are câteva urmări, și anume: pierderea harului lui Dumnezeu, adică ruperea legăturii cu El, precum și ceea ce este mai greu – blestemul, adică pedeapsa cu moartea, venite ca urmare a încălcării poruncii. Dumnezeu îi atenționase că, dacă vor gusta din pom, vor muri (Facere 2, 17).

Iubiți fii duhovnicești,

După ce au fost izgoniți din Rai, Bunul Dumnezeu, în nemărginita Sa iubire, a făgăduit lui Adam și Evei că le va trimite un Mântuitor (Facere 3, 15). Iar la plinirea vremii, L-a trimis în lume pe Iisus Hristos, Fiul Său Cel Unul-Născut. L-a trimis ca om și L-a dat morții pe cruce pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire. Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Cel născut smerit în peștera Betleemului, a spus: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Referitor la iubirea lui Dumnezeu față de neamul omenesc căzut, Sfântul Atanasie cel Mare scrie: „Fiindu-I milă de neamul nostru și înduioșându-Se de slăbiciunea noastră și mișcat fiind de stricăciunea noastră și nesuferind stricăciunea morții asupra noastră, ca să nu piară ceea ce a făcut și ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, Își ia trup și acesta nu deosebit de al nostru... și dă morții propriul Său trup”^[1]. În înțelepciunea Sa dumnezeiască, Dumnezeu a socotit că nu este potrivit să aducă mântuirea omenirii fără ca Fiul lui Dumnezeu să devină și Fiul Omului.

Sfântul Apostol Pavel întărește acest adevăr, spunând: „Precum prin neascultarea unui om (Adam) s-au făcut păcătoși cei mulți, tot așa, prin ascultarea Unuia, se vor face drepți cei mulți” (Romani 5, 19). Expresia „se vor face drepți cei mulți ” înseamnă: „se vor mântui mulți”.

De asemenea, același Apostol spune că am fost răscumpărați și ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Romani 5, 10; II Corinteni 5, 18).

Sfântul Grigorie de Nyssa spune că, „După ce moartea intrase în lume prin neascultarea unui om (Adam), a fost izgonită prin ascultarea altui Om (Iisus Hristos). Iată pentru ce S-a făcut ascultător până la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării și să nimicească prin Învierea Sa moartea, care intrase în lume prin neascultare”^[2].

Iar, Sfântul Chiril al Ierusalimului a zis că: „Cel ce a murit pentru noi, nu era de un preț mic, nu era o oaie necuvântătoare, nu era un om de rând, nu era nici un înger, ci Dumnezeu, făcut om. Fărădelegea păcatului nu era așa de mare pe cât dreptatea Celui mort din pricina noastră; nu am păcătuit așa de mult cât prețuia dreptatea Celui ce Și-a pus sufletul pentru noi”^[3].

Din iubire, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca Mântuitor, ca Răscumpărător și Izbăvitor. Prin darul mântuirii, Dumnezeu Tatăl ne face părtași la aceeași moștenire a bunătății Sale, de care Se împărtășește Iisus Hristos ca Fiu al Său.

Pe fiecare dintre noi ne socotește fii ai Săi, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim” (Romani 8, 17). A pătimi împreună cu El înseamnă a-I urma, a-I urma exemplul de viețuire pe pământ.

Se cuvine să reținem și îndemnul: „Întru El să umblați, înrădăcinați și zidiți în El” (Coloseni 2, 6-7).

Timp de treizeci și trei de ani și jumătate, Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, din dragoste pentru oameni, ne-a dat pildă vie despre cum trebuie să trăiască fiecare om pentru a se mântui, pentru a fi plăcut lui Dumnezeu și pentru a dobândi viața veșnică.

Mântuitorul a venit, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „ca Să se facă părtaș firii noastre, ca să ne învețe prin pildele Sale calea virtuții, ca să ne scape de stricăciune prin comuniune cu viața, făcându-Se începătura învierii noastre”^[4].

Din cuvintele Sfântului Ioan Damaschin învățăm că întruparea s-a făcut pentru ca firea noastră omenească să se unească cu firea dumnezeiască și, astfel, să rămână în comuniune cu Dumnezeu. În același sens, și Sfântul Chiril al Alexandriei zice: „Cum putea omul de pe pământ, căzut în moarte, să se întoarcă la nestricăciune? Era nevoie ca trupul muritor să se împărtășească din puterea de viață a lui Dumnezeu. Iar puterea dătătoare de viață a lui Dumnezeu-Tatăl e Cuvântul Cel Unul-Născut”^[5].

Dreptslăvitori creștini,

Mântuirea neamului omenesc începe odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu și se împlinește deplin prin moartea pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos și prin învierea Sa din morți. Crucea a fost altarul pe care Iisus Hristos S-a adus pe Sine jertfă adevărată pentru neamul omenesc. El aduce posibilitatea mântuirii noastre. Iar, Hristos, scrie Sfântul Apostol Pavel, „venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta; El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, Cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu? (Evrei 9, 11-14).

De asemenea, Sfântul Chiril al Alexandriei scrie: „Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace, prin sângele crucii, pe cele din cer și pe cele de pe pământ (Coloseni 1, 20). Din pricina păcatelor, eram dușmanii lui Dumnezeu și Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Și îndeplinește spusele, să-i omoare pe toți, sau să anuleze hotărârea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totuși, privește la înțelepciunea lui Dumnezeu! A menținut ca adevărată și hotărârea și Și-a arătat cu putere și iubirea de oameni. În trupul răstignit pe lemnul crucii, Hristos a luat păcatele, pentru ca, prin moartea Lui, noi să murim pentru păcate, și să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era o oaie necuvântătoare, nu era înger numai, ci Dumnezeu întrupat. Nu era atât de mare nelegiuirea păcătoșilor, pe cât de mare era dreptatea Celui Care a murit pentru noi”.^[6]

Biruința Domnului nostru Iisus Hristos asupra morții și învierea Sa din morți dovedesc că lucrarea mântuirii a fost desăvârșită. Prin Înviere, ni se arată că moartea a fost biruită și că oamenii sunt chemați la viața veșnică.

Domnul nostru Iisus Hristos ne încredințează, prin Învierea din morți,  că moartea, care stăpânea asupra firii noastre, a fost biruită și că trupurile noastre vor învia, unindu-se din nou cu sufletele.

Sfântul Apostol Pavel spune că Hristos, înviat din morți, este „începătura învierii celor adormiți”, căci „de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit și învierea morților. Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Corinteni 15, 20-22). Tot el ne îndeamnă să ne bucurăm, fiindcă împreună cu toți cei dragi ai noștri vom învia. Despre învierea morților, Apostolul spune: „Se seamănă trupul în stricăciune, înviază în nestricăciune; se seamănă în necinste, înviază în slavă; se seamănă în slăbiciune, înviază în putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este și trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 42-44).

De asemenea, Sfântul Pavel mărturisește că Iisus Hristos, Cel ce a luat asupra Sa păcatele neamului omenesc și a șters păcatul adamic, a zis: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; Şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi” (I Corinteni 15, 3-4).

Iubiți frați creștini,

După cele arătate din învățăturile noastre de credință, bucurându-ne la acest praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor, se cuvine să ne punem întrebarea: care este cea dintâi datorie și cea mai mare grijă a creștinului?

Răspunsul este: grija pentru mântuirea sufletului. Nimic nu este mai important și nimic nu este mai de preț pe lume decât mântuirea sufletului, mântuire adusă nouă de Mântuitorul, Care spune: „Ce-i va folosi omului dacă va dobândi lumea toată, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37).

Dar ce este mântuirea? Mântuirea este eliberarea omului de robia păcatului și a morții și dobândirea vieții veșnice și Împărăția lui Dumnezeu. Mântuirea noastră a fost făcută cu putință prin întruparea, jertfa, învierea și înălțarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos.

Bunul Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoștința adevărului (I Timotei 2, 4). „Ne-a creat pe noi nu ca să ne piardă, nici ca să ne trimită în iad, ci ca să ne mântuiască, ca să ne scape de înșelăciune și să ne dăruiască desfătarea Împărăției. Nouă ne-a pregătit această Împărăție nu după ce ne-a făcut pe noi, ci înainte de întemeierea lumii, după cum Însuși spune: «Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii» (Matei 25, 34). Vezi cât de iubitor de oameni este Dumnezeu: că, înainte de facerea lumii, înainte de a aduce la existență omul, El a pregătit mii și mii de bunătăți, ca să ne arate câtă purtare de grijă are de neamul nostru și că voiește ca toți să ne mântuim”^[7]. El ne trimite harul Său dumnezeiesc, pe care îl primim prin Sfintele Taine. Se cuvine însă să adăugăm și credința noastră fierbinte și să sporim în săvârșirea faptelor bune, ferindu-ne de cele rele.

Faptele rele sunt păcatele care îl înrobesc pe om și, de multe ori, devin patimi. Un prim pas pentru dobândirea mântuirii îl reprezintă rugăciunea, pe care creștinul o săvârșește fie acasă, numită rugăciune particulară, fie în timpul sfintelor slujbe, în biserică, numită rugăciune obștească.

Omul nu poate trăi niciun moment fără să vorbească cu gândul, chiar dacă nu vorbește cu voce tare. Uneori vorbește cu semenii săi, însă este dator mai ales să vorbească cu Dumnezeu prin rugăciune.

Părintele Sfânt Dumitru Stăniloae spune că: „Pustnicul nu stă cu totul tăcut, ci se roagă lui Dumnezeu de unul singur, dar în rugăciunea lui vorbește lui Dumnezeu de păcatele sale: «Iartă-mă pe mine, păcătosul!». Aceasta înseamnă că nu se prezintă lui Dumnezeu separat cu totul de oameni, dar el se roagă, de obicei, și pentru alții, nu se scufundă nici el în taina puterii lui Dumnezeu cu totul separat de alții”^[8].

Prin săvârșirea rugăciunilor, altfel spus, a pravilei zilnice de rugăciune, putem să fim biruitori în lupta duhovnicească cu ispitele și păcatele.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu dorim noi atât să scăpăm de păcate, nu ne dorim noi atât mântuirea, cât se silește și se grăbește Dumnezeu să ne scape de păcate și să ne mântuiască”^[9]. Și mai reținem că pe Dumnezeu „un singur lucru Îl întristează: pieirea noastră. Un singur lucru Îl bucură: mântuirea noastră. De asta nu se va da în lături de a face orice pentru mântuirea noastră!”^[10].

În continuare, vom prezenta câteva învățături cu privire la grija pe care trebuie să o aibă fiecare credincios pentru mântuire. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Acesta este timpul nevoințelor, al întrecerilor, al luptelor, celălalt, al cununilor, al răsplăților, al premiilor. Să ne luptăm, dar, așa ca și cum am fi în stadion, pentru ca atunci, când va trebui să se dea cununa și să se răsplătească ostenelile, să nu fim făcuți de rușine, ci să primim cu îndrăzneală cununa pe capetele noastre”^[11]. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Ai fost chemat în Împărăția Fiului lui Dumnezeu și tu caști încă a lene? Încă stai în amorțire? Dacă ar fi trebuit să calci peste mii de morți în fiecare zi, oare nu ar fi trebuit ca toate să le suferi? Când e vorba de a câștiga vreo întâietate, voi să zic, vreo stăpânire oarecare, faci orice ca să reușești, iar când e vorba de a te face părtaș Fiului lui Dumnezeu, Unul-Născut, oare nu trebuie să te arunci deasupra a mii de săbii, și a te arunca chiar în foc?”^[12]. Să reținem și acest îndemn scris de acest mare părinte al Bisericii noastre: „Să nu fim, dar, nepăsători față de noi înșine,  nici să ne depărtăm singuri de mântuirea noastră, când avem noianul cel mare de iubire de oameni al Stăpânului tuturor, căruia îi pare rău de păcatele noastre”^[13].

În încheierea acestui cuvânt pastoral, cu multă bucurie duhovnicească, vă doresc să aveți parte de mântuire sufletească. Apropierea de Dumnezeu, prin credință și lucrarea virtuților, să îndepărteze din inimile noastre, ale tuturor, fii ai plaiurilor mehedințene, toată frica, neliniștea și gândurile noastre.

Hristos Domnul, Cel înviat a treia zi din morți, Căruia se cuvine să-I aducem rugăciunile noastre de mulțumire, să ne binecuvânteze cu nădejde, cu speranța de mai bine în viitor și, uniți în Biserica slavei Sale, să ne facă parte de mântuire sufletească și de viață veșnică în Împărăția Lui Dumnezeu.

Hristos a înviat!

Vă îmbrățișează cu multă dragoste,

al dumneavoastră părinte duhovnicesc,

† Nicodim,

Episcopul Severinului și Strehaiei

^[1] Sf. Atanasie cel Mare, Despre Întruparea Cuvântului, cap. 8, trad. Gh. Popescu – Pietrile, București, 1905, p. 29; Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, col. PSB vol. 15, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, Ed. EIBMBOR, București, 1987, p. 99.

^[2] Sf. Grigorie de Nyssa, La întâmpinarea Domnului, Migne, PG. XLVL, col. 729.

^[3] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, vol. II, trad. pr. D. Fecioru, Ed. EIBMBOR, București, 1945, p. 349.

^[4] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea a-IV-a, trad. pr. D. Fecioru, Ed. Librăriei Teologice, București, 1938, p. 239.

^[5] Sf. Chiril al Alexndriei, Comentariu la Luca, 5, 19, Migne, PG, LXXIII, col.908.

^[6] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza XIII, vol. II, trad. pr. D. Fecioru, Ed. EIBMBOR, București, 1945, p. 349.

^[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, III, IV, col. PSB, vol. 21, Ed. EIBMBOR, București, 1988, p. 300.

^[8] Sf. Pr. Dumitru Stăniloae, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, „Opere complete”, 9, Ed. Basilica, București, 2018, p. 191.

^[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIV, VIII, col. PSB, vol. 21, Ed. EIBMBOR, București, 1988, p. 300.

^[10] Idem, Cuvânt de laudă la Sfântul Mucenic Iulian, IV, vol. „Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți”, Ed. EIBMBOR, București, 1982, p. 486.

^[11] Idem, Omilii la Facere, II, V, col. PSB, vol. 21, Ed. EIBMBOR, București, 1988, pp. 69-70.

^[12] Idem, Comentarii sau explicarea Epistolei către Coloseni, II, col. PSB, vol. 21, Ed. EIBMBOR, București, 1988, p. 26.

^[13] Idem, Omilii despre pocăință, III, col. PSB, vol. 21, Ed. EIBMBOR, București, 1988, p. 60.