La cumpăna dintre timp și veșnicie, penultima slujire din acest an a Preasfințitului Părinte Nicodim s-a așezat ca o pecete binecuvântată peste o perioadă de osteneală roditoare. În sobor arhieresc, rugăciunea Bisericii a urcat ca o tămâie bine primită înaintea Tronului ceresc, purtând mulțumire pentru darurile revărsate și nădejde pentru cele ce vor veni.

Rugăciunea în timpul Sfintei Liturghii este respirația tainică a Bisericii, prin care comunitatea credincioșilor se adună într-un singur trup și un singur duh înaintea lui Dumnezeu. Ea nu este doar rostire de cuvinte, ci lucrare vie a harului, în care cererea, mulțumirea și lauda se împletesc într-o aducere de sine jertfelnică.

În Sfânta Liturghie, rugăciunea capătă plinătate eclesială, devenind glasul întregii Biserici, care se roagă „pentru pacea a toată lumea” și pentru mântuirea fiecăruia. Prin ea, credincioșii sunt ridicați din timp în veșnicie, iar inimile se pregătesc să primească, cu frică de Dumnezeu și cu dragoste, pe Hristos, Cel ce Se dăruiește lumii spre viață și sfințire.

Sfântul Arhidiacon Ștefan rămâne, în continuare, icoana vie a mărturisirii fără compromis și a slujirii jertfelnice. Într-o lume adesea tulburată de relativism și de uitarea valorilor duhovnicești, chipul său ne cheamă la statornicie în adevăr, la curajul de a mărturisi pe Hristos nu doar prin cuvânt, ci mai ales prin viață.

Mucenicia Sfântului Ștefan nu aparține doar începuturilor Bisericii, ci se prelungește tainic în conștiința creștinului de astăzi, chemat să îmbine dragostea față de Dumnezeu cu iubirea față de aproapele, chiar și atunci când aceasta presupune suferință. În tumultul vremurilor noastre, Sfântul Arhidiacon Ștefan rămâne un reper al slujirii smerite și al credinței lucrătoare, care transformă suferința în mărturie și moartea în viață.

În acest cadru de sfântă așezare, un grup de colindători ai Școlii Gimanziale „Traian Lalelescu” din localitate au vestit cu simplitate și curăție taina Nașterii Domnului, aducând bucurie și mângâiere inimilor credincioșilor. Colindul lor a răsunat ca o mărturie vie a credinței lucrătoare în popor, ca o chemare la înnoirea sufletească și la primirea Pruncului Hristos în ieslea inimii.

Stare de adunare lăuntrică și de reculegere a fost împărtășită și la ultimul concert din acest an al corului Kinonia, ale cărui glasuri, rânduite cu bună-cuviință bisericească, au devenit slujire prin cânt. Imnele interpretate au chemat sufletele la liniște, la pomenirea binefacerilor dumnezeiești și la întărirea comuniunii eclesiale, făcând din cântare o prelungire a rugăciunii liturgice.

Astfel, sub binecuvântarea arhierească, între slujire, cânt și colind, anul se încheie într-o tăcută mulțumire adusă lui Dumnezeu, iar Biserica pășește mai departe, cu smerită nădejde, pe calea timpului, având privirea ațintită spre lumina cea neînserată a Împărăției Sale.

Articol scris de Trăilescu Alexandru Cătălin