NAȘTEREA LUI HRISTOS

IUBIREA NEMĂRGINITĂ A LUI DUMNEZEU PENTRU NEAMUL OMENESC

„Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, 

încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat,

 ca oricine crede în El să nu piară, 

ci să aibă viață veșnică”.

(Ioan 3, 16)

Iubiții mei fii duhovnicești, 

slujitori ai altarelor străbune și binecredincioși creștini, 

Prin aceste cuvinte, Sfântul Ioan Evanghelistul sau Teologul ne face cunoscut nouă tuturor marea dragoste și bunătate pe care Dumnezeu o are față de neamul omenesc. După căderea în păcatul neascultării, prin gustarea din rodul pomului aflat în mijlocul Raiului (Facere 2, 1-7), protopărinții Adam și Eva au fost scoși din grădina cea din Eden (Facere 3, 23) ca să lucreze cu sudoare pământul din care fuseseră luați.

Neascultarea de Dumnezeu, încălcarea poruncii date de a nu se atinge și de a nu gusta din rodul pomului din mijlocul Raiului a adus asupra neamului omenesc un blestem greu. Ei nu mai aveau posibilitatea să fie din nou cu Dumnezeu, în Împărăția Sa. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scria romanilor: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, tot așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Romani 5, 12).

Bunului Dumnezeu I-a fost milă de Adam și de urmașii Săi, adică de neamul omenesc, și, din multa Sa dragoste, a făgăduit că va trimite un Răscumpărător (Facere 3, 15), un Izbăvitor sau Mântuitor, „căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Nimeni nu putea ridica acest blestem decât Unul din Treime, Fiul Lui Dumnezeu, Cel Unul Născut, „Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut Om” (Simbolul de Credință – Crezul ortodox).

Răscumpărătorul, Mesia, a fost Domnul nostru Iisus Hristos, Care spune despre Sine: „Eu am venit în lume ca lumea viață să aibă, și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10).

Vechiul Testament conține multe profeții mesianice în care Dumnezeu, din iubire părintească, prin gura Prorocilor și a Drepților, a făgăduit neamului omenesc nașterea Mântuitorului din Fecioara Maria. Dintre acestea amintim doar una revelată prorocului Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel” (Isaia 7, 14). Profeția aceasta alături de multe altele sunt dovada iubirii lui Dumnezeu față de lume, față de neamul omenesc ce avea nevoie de răscumpărare. 

Sfântul Vasile cel Mare scrie: „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, l-a învrednicit de cunoașterea Sa, l-a înzestrat, mai presus de toate vietățile, cu rațiune, i-a îngăduit să se desfăteze de nespusele frumuseți ale paradisului și l-a pus stăpân peste toate câte se află pe pământ; și apoi, când, fiind înșelat de șarpe, a căzut în păcat și prin păcat în moarte și toate urmările legate de ea, Dumnezeu nu l-a lăsat fără să-i poarte de grijă; ci i-a dat, la început, o lege ca să-l ajute, a rânduit (apoi) îngeri ca să-l păzească și să-l îngrijească, a trimis Profeți ca să mustre răutatea și să învețe virtutea [...] Căci bunătatea Domnului nu ne-a părăsit și iubirea Lui față de noi n-am putut s-o împiedicăm; dimpotrivă, cu toate că am ofensat pe Binefăcător cu indiferența noastră față de darurile Lui, am fost rechemați din moarte și am obținut iarăși viața prin însuși Domnul nostru Iisus Hristos”.

O dovadă a marii iubiri a lui Dumnezeu o reprezintă însăși trimiterea în lume a Domnului Hristos, Care, născându-Se din Fecioara Maria ce fusese adumbrită de la Duhul Sfânt, a luat chip de Om. El este Unul din Treime, Care a venit în lume și a luat asupra Sa păcatele lumii (Ioan 1, 29), după cum scrie Sfântul Ioan Evanghelistul. Iisus Hristos, Cel Născut smerit în peștera Bethleemului, Și-a dăruit Trupul Său pentru viața lumii (Ioan 6, 51). Prin înomenirea (întruparea) Sa, se oferă neamului omenesc posibilitatea ștergerii, la oficierea Sfintei Taine a Botezului, a păcatului strămoșesc. Se reface legătura dintre noi, oamenii, urmași ai lui Adam, și Dumnezeu. Din dragoste față de om, Fiul lui Dumnezeu devine Fiul Omului prin întrupare și, din acest motiv, lumea se bucură la sărbătoarea Nașterii Domnului. Iisus spunea: „Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci ca El să slujească, și să-și dea viața preț de răscumpărare pentru mulți” (Matei 20-28).

Ne bucurăm fiecare dintre noi în această zi de praznic, meditând la dragostea Preamilostivului Dumnezeu care ne-a dat viață veșnică și această viață este în Fiul Său (Ioan 5, 11). 

Iubiți fii duhovnicești, 

Domnul nostru Iisus Hristos ne-a răscumpărat pe noi din blestem prin nașterea Sa, din marea dragoste a lui Dumnezeu (Galateni 3, 14). Este bine să reținem aceasta fiecare dintre noi. Subliniem marea dragoste sau iubirea nemarginită a lui Dumnezeu față de neamul omenesc. Sfântul Vasile cel Mare descrie prin cuvintele următoare marea dragoste a lui Dumnezeu față de neamul omenesc: „Noi n-am fost îndepărtați de la bunătățile Stăpânului, nici n-am oprit dragostea Lui față de noi, chiar dacă am batjocorit pe Binefăcătorul prin purtarea noastră, cu nepăsare față de darurile Sale de mare preț. Ceva mai mult, noi am fost chemați din nou de la moarte și am fost renăscuți de către Însuși Domnul nostru Iisus Hristos”.

Reținem în aceste momente de bucurie duhovnicească și următoarele cuvinte ale Sfântului Vasile cel Mare referitoare la iubirea sau bunătatea lui Dumnezeu: „Nu și-a întors fața Sa de la noi, când, înstrăinați, rătăceam în felurite păcate, ci, tocmai când moartea era gata să ne înghită, El ne-a chemat la viața veșnică și, când, nerecunoscători față de binefacerile Lui, noi ne înstrăinam de El, atunci, ca un Părinte preaîndurerat, ne-a căutat; cu toate că stătea în scaunul cel mai înalt al slavei, S-a coborât pe pământ pentru noi, încât a luat chip de rob”. Într-adevăr, „El fiind chipul lui Dumnezeu, n-a socotit o răpire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând” (Filipeni 2, 6-7).

Bunul Dumnezeu Și-a arătat marea Sa dragoste față de om, dragoste descrisă nouă de marele Părinte capadocian: „Pentru tine, Dumnezeu între oameni (Ioan 1, 14); pentru tine, împărțirea Duhului (Evrei 2, 4; Fapte 2, 3); pentru tine, nimicirea morții (I Corinteni 15, 26, 55); pentru tine, nădejdea învierii (I Corinteni 15, 12, 22); pentru tine poruncile dumnezeiești, care-ți desăvârșesc viața; pentru tine, calea către Dumnezeu, prin îndeplinirea poruncilor (Matei 19, 17, 21); pentru tine, pregătită împărăția cerurilor (Matei 25, 34)”.

Dreptslăvitori creștini, 

În cele relatate am încercat să mărturisim marea iubire, dragostea nemărginită și bunătatea lui Dumnezeu față de noi, oamenii, față de fiecare dintre noi. Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan conclude prin cuvintele: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Știind aceasta, ne punem întrebarea cum putem răspunde acestei iubiri nemărginite a lui Dumnezeu? Sau, cum zice psalmistul: „Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă?” (Psalmi 115, 3). Suntem îndatorați mult să oferim și noi recunoștință față de Dumnezeu ca Părinte, ca Tată al nostru, iubindu-L și noi la rândul nostru. Se cuvine să răspundem la iubire cu iubire, nu cu nepăsare, indiferentism. Nepăsarea se naște după săvârșirea păcatului.

Fiecare dintre noi ne arătăm iubirea sau dragostea față de Dumnezeu Cel Unul în Ființă și Întreit în Persoane prin împlinirea poruncilor: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, și din toată puterea ta” (Deuteronom 6, 5), „... iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Luca 10, 27). 

Fiecare dintre noi, creștinii, ne vom arăta iubirea față de Dumnezeu dacă vom avea dragoste între noi, dacă vom arăta bunătate și blândețe față de colegul de muncă, milă față de cel bolnav, care suferă, milostenie și filantropie față de cel sărac, lipsit. 

Domnul nostru Iisus Hristos, a Cărui naștere o prăznuim cu bucurie, zice: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum eu v-am iubit pe voi așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34), sau precizarea Sfântului Apostol Pavel: „cel care iubește pe aproapele a împlinit Legea” (Romani 13, 8).

Sfântul Ioan Evanghelistul scrie cu privire la îndatorirea fiecăruia dintre noi: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.” (I Ioan 4, 20-21). 

Să ne punem întrebarea: ce ne împiedică să iubim pe Dumnezeu și pe aproapele? Ne împiedică vrăjmașul diavol, care nu dorește ca omul să aibă parte de viața cea veșnică și Împărăția lui Dumnezeu. Cum ne împiedică? Prin ispitire, aducerea în inimă a gândului rău spre păcătuire. El seamănă în inimă gândul rău, poftele. Domnul nostru Iisus Hristos spune că „dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om” (Marcu 7, 21-23). Dacă omul se învoiește, acceptă gândul, vorbește în sine cu gândul, se obișnuiește. Este important să nu primim gândurile care vin de la diavol, de la trup și de la lume prin colegi. Acceptarea gândului rău duce la săvârșirea păcatului, iar păcatul săvârșit are urmări. Prin repetarea lui se ajunge la împătimire, starea rea în care omul devine rob patimilor de orice fel. În această stare, el, cu cel rău în inimă, devine egoist, devine rece. Nu poate iubi nici pe Dumnezeu și nici pe oameni.

Iubiți credincioși,

Este bine să reținem că păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu, adică neîmplinirea poruncilor lui Dumnezeu și a poruncilor bisericești cu bunăștiință și voință. Unul dintre cele mai grele păcate este sinuciderea, adică curmarea vieții proprii, ca dovadă a necredinței. Curmarea propriei vieți este cel mai mare păcat pe care omul îl săvârșește față de sine, păcătuiește împotriva trupului care este templul Duhului Sfânt (I Corinteni 6, 19; Matei 27, 5), nu mai are șansa pocăinței. El nu poate avea iertare nici în lumea aceasta, nici în cea viitoare, fiindcă viața este dată de Dumnezeu și numai El o poate lua. Nu se cuvine nouă, creștinilor, să deznădăjduim, să ne punem capăt zilelor, indiferent de greutățile mari pe care uneori le întâlnim. În starea de păcătoșenie omul nu mai primește în inimă cuvântul lui Dumnezeu, nu participă la Sfânta Liturghie, ceva îl oprește. „Oricine aude cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine cel viclean şi răpeşte ce s-a semănat în inima lui” (Matei 13, 19). 

Se cuvine să ținem seamă de îndemnul lui Isus Sirah, care scrie: „Ca de faţa şarpelui fugi de păcat; că de te vei apropia de el, te va muşca” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 21, 2) și „întoarce-te la Domnul şi părăseşte păcatele, roagă-te înaintea feţei Lui” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 17, 20). 

Domnul nostru Iisus Hristos, Cel născut în peștera Bethleemului, ne-a adus posibilitatea ca prin pocăință, adică prin regret, căință sinceră, părere de rău pentru păcatele săvârșite, putem primi dezlegare la părintele duhovnic și nădăjduim că ne vom mântui, vom avea parte de Împărăția lui Dumnezeu.

În încheierea acestui cuvânt pastoral, vă doresc dumneavoastră tuturor să vă puteți bucura de dragostea lui Dumnezeu. Vă doresc să reușiți, prin rugăciune și viață îmbunătățită, să iubiți pe Dumnezeu și pe aproapele. Dumnezeu să ne ajute tuturor deopotrivă ca să ieșim biruitori în lupta cu păcatul, să biruim în acest război nevăzut pentru a fi apoi împreună în Împărăția Sa. 

Să aveți parte de sănătate și împliniri duhovnicești, iar Anul Nou 2023 să aducă lumii pace, liniște și întru toate bună sporire.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!

Vă îmbrăţişează cu multă dragoste, al dumneavoastră Părinte duhovnicesc,

† Nicodim

Episcopul Severinului și Strehaiei