†NICODIM
Din mila lui Dumnezeu,
Episcopul Severinului și Strehaiei

Iubitului nostru cler, cinului monahal și drept-credinciosului
popor din Episcopia Severinului și Strehaiei, har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești de la Dumnezeu iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

NAŞTEREA DOMNULUI
BUCURIE ŞI NĂDEJDE

Motto: „Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare.
Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este
Hristos Domnul, în cetatea lui David.‟
(Luca 2, 10-11)

Iubiţi credincioşi,

            Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit să prăznuim şi în acest an Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime, Care S-a deşertat pe Sine pentru răscumpărarea neamului omenesc, născându-Se din Fecioara Maria într-o peşteră de la marginea Bethleemului. Întruparea şi Naşterea Mântuitorului din Fecioara Maria nu s-au făcut după legile firii omeneşti. Conceperea sau zămislirea s-a făcut prin lucrarea dumnezeiască a Tatălui şi a Duhului Sfânt. Sfântul Arhanghel Gavriil i-a binevestit Fecioarei Maria prin cuvintele: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceea, Sfântul Care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35).

            Sfântul Evanghelist Matei, după ce scrie cartea neamului lui Iisus Hristos, mărturiseşte: „Iar naşterea lui Iisus Hristos a fost aşa: Maria, mama Sa, fiind logodită cu Iosif şi fără să fi fost ei împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 18). Observând-o pe Fecioara Maria că este îngreuiată şi nevoind s-o vădească, a vrut să o lase în ascuns (Matei 1, 19). Se ştie drept şi temător de Dumnezeu, nu înţelegea cum a fost posibil ceea ce constata. Îngerul Domnului i s-a arătat noaptea în vis şi i-a grăit: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce S-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20).

            Datorită marii iubiri față oameni, Dumnezeu a rânduit ca să vină El, Mesia Cel mult aşteptat de neamuri (Facere 49, 10) şi profeţit de prorocii Vechiului Testament, Mântuitorul lumii, surpătorul păcatului. El aduce omenirii binecuvântarea care îndepărtează întristarea şi durerea, deoarece El „doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Dragostea nemărginită a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc a fost evidenţiată de Sfântul Evanghelist Ioan, care scrie: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). În acelaşi sens, Sfântul Apostol Pavel scria: „Dar Dumnezeu Își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5, 8).

            Într-o noapte înstelată a lunii Decembrie, un înger trimis de Dumnezeu se arată unor păstori care păzeau vitele nu departe de Bethleem. Acesta, văzându-i cu inimile cuprinse de frică, le-a zis cu multă blândeţe: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi la tot poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). După anunţarea acestei veşti minunate, mulţime de îngeri au psalmodiat prima colindă: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Este prima cântare îngerească care exprimă marea bucurie datorată Întrupării.

            An de an, la sărbătoarea Naşterii Pruncului Iisus Hristos, Mântuitorul lumii (Ioan 4, 42), omenirea se bucură asemenea cetelor îngereşti. Fiul lui Dumnezeu din ceruri acceptă să devină şi Fiul Omului şi să dăruiască omenirii răscumpărarea. Pe Domnul nostru Iisus Hristos „Dumnezeu L-a rânduit jertfă de ispăşire” (Romani 3, 25) „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15).

            Starea lăuntrică de fericire, bucuria, mulţumirea exprimate de fiecare creştin se datorează Izvorului bucuriei noastre, Care ne oferă posibilitatea de a avea parte de Împărăţia Sa. Bucuria din inimi este trăită în aceste sărbători de bunii creştini, care participă la slujbele de preaslăvire precum şi în momentul Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului în aceste sărbători. Bucuria este exprimată an de an prin împărţirea de daruri celor mici, care, an de an, aşteaptă cu nerăbdare Crăciunul. Bucuria este exprimată prin colindele şi cântecele de stea care au fost transmise prin posturile de radio ale Bisericii, prin intermediul televiziunii Trinitas sau prin intermediul mijloacelor de informare.

            Iubiţi fii duhovniceşti,

            În acest an, care se apropie de sfârşit, omenirea de pe faţa întregului pământ a dus şi încă duce o luptă grea cu o molimă despre care nu s-a auzit. Mulţi semeni au fost infectaţi. Unii, prin mila lui Dumnezeu, s-au făcut sănătoşi; alţii, din nefericire, nu mai sunt împreună cu noi, pentru a ne bucura de sărbătoarea Naşterii Domnului. Suferinţa, care a adus stări de panică, uneori chiar depresie, pierderea unor rude sau prieteni, a semănat în inimile multora dintre noi multă frică. O mică răceală, o banală durere de cap, sunt urmate de teama că poate ne-am infectat. Cu surprindere, se observă că la bucuria pe care am trăit-o an de an la aceste sărbători, în multe inimi se adaugă frică şi anumite stări legate de aceasta, cum ar fi neliniştea, teama, anxietatea, angoasa, spaima manifestată prin multă agitaţie interioară şi exterioară. În felul acesta, viaţa de zi cu zi a fiecăruia devine din ce în ce mai chinuitoare, cu toată grija pe care o depunem fiecare pentru a ne proteja, respectând cu atenţie îndrumările recomandate de specialiştii în medicină.

            Este de dorit ca această frică să nu ne afecteze, sau, dacă este posibil, să scăpăm definitiv de ea. În continuarea acestui cuvânt pastoral vom prezenta câteva leacuri duhovniceşti desprinse din învăţătura de credinţă, care să ne ajute să scăpăm de această frică, indiferent de cauzele care o provoacă.

            Un prim leac duhovnicesc ce ne ajută să scăpăm de frică îl reprezintă credinţa puternică în Dumnezeu. Credinţa puternică ne întăreşte, ne aduce în inimi liniştea şi nădejdea că Dumnezeu ne ajută. El Însuşi a promis: „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Evrei 13, 5), iar Sfântul Pavel ne învaţă: „Având bună îndrăzneală să zicem: «Domnul este într-ajutorul meu; nu mă voi teme!»” (Evrei 13, 6).

            Tot creştinul, ce crede cu tărie în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, simte în inimă o siguranţă că va primi de la El ajutor în momentele grele. Credinţa puternică în Pronia Divină îndepărtează de la om frica de necunoscut. El nu se mai teme de împrejurările vieţii, nu se teme de invidia şi duşmănia oamenilor răi, nu se teme de încercările aduse de vrăjmaşul diavol, nu se teme de boală şi nici de moarte. Nădejdea că Dumnezeu ne ajută dacă vom avea credinţă fierbinte a fost exprimată în Psalmul 26 prin cuvintele: „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa? (...) de s-ar rândui împotriva mea oştire, nu se va înfricoşa inima mea” (Psalmi 26, 1-2; 5). Nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu a fost exprimată de psalmist şi prin cuvintele: „Că de voi și umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti” (Psalmi 22, 4).

            Evagrie Ponticul scria, cu toată convingerea, că în inima unde este credinţă neclintită nu pot pătrunde bântuielile fricii. Sfântul Isac Sirul, cunoscut părinte filocalic, ale cărui scrieri au fost traduse în limba română de părintele Dumitru Stăniloae, ne învață că atunci când vede omul că inima lui nu are linişte din partea fricii şi tremuratului, va înţelege şi va cunoaşte că această frică îi arată că este lipsit de Altcineva, care să-l ajute. Căci inima dă mărturie prin frica ce o apasă şi o războieşte înăuntru că-i lipseşte Cineva, adică ajutorul lui Dumnezeu cel ce mântuieşte.

            Credinţa şi nădejdea că Dumnezeu ne va ajuta să scăpăm de molimă şi de frică sporeşte prin multa rugăciune. Rugăciunea pe care o facem însoţită de închinăciuni şi de metanii, precum vorbirea cu Dumnezeu în Sfânta Biserică, unde participăm la Sfintele Slujbe, reprezintă un bun mijloc de a scăpa de orice frământare sau nelinişte. Avva Ioan din Singurătate zice că dacă cerem insistent lui Dumnezeu, El ne ajută şi ne dă putere să scăpăm de frică. Prin rugăciune, omul intră în comuniune cu Dumnezeu, simte linişte deplină şi teama, de orice fel ar fi, nu i se poate strecura în suflet. În Patericul Egiptean se povesteşte că Avva Teodor al Fermei, întrebat dacă se va teme în cazul în care va veni peste el o mare nenorocire, a dat următorul răspuns: „De se va lipi cerul de pământ, Teodor nu se teme, căci s-a rugat lui Dumnezeu ca să îndepărteze de la el frica”[1].

            Rugăciunea trebuie făcută cu străpungere de inimă şi cu lacrimi. Sfântul Ioan Scărarul spune că cei ce se roagă cu lacrimi, „nu se sperie de dureri şi nu sunt stăpâniţi de frică”[2]. Leacul cel mai puternic, ce ne poate salva de stările provocate de frică, deznădejde şi depresie îl reprezintă rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus, care aduce omului nădejdea că va primi mult ajutor de la Dumnezeu. „Întrarmează-te cu rugăciunea, zice Sfântul Ioan Scărarul, întinde mâinile în sus şi biruieşte pe vrăjmaşi cu numele lui Iisus, căci nu e în cer şi pe pământ armă mai tare”[3].

            După primirea ajutorului dumnezeiesc, cel tămăduit (vindecat) se cuvine să înalţe din inimă rugăciune de mulţumire. Acelaşi părinte filocalic spunea: „Izbăvit de boală, preamăreşte pe Cel ce te-a izbăvit. Căci, mulţumindu-I, te va acoperi în veci”[4].

            În aceste momente de grea încercare suntem îndatoraţi să ne rugăm pentru semenii noştri. Rugăciunea pentru aproapele îndepărtează frica de la cel ce se roagă. Ne învaţă autorul Scării: „Nu refuza când ţi se cere să te rogi pentru un suflet, chiar dacă n-ai dobândit rugăciunea. Căci credinţa celui ce o cere pe aceasta a mântuit pe cel ce se roagă cu zdrobire de inimă”[5].

            Un alt mijloc ce ne ajută mult ca să îndepărtăm frica de la noi îl reprezintă virtutea smereniei, care este în strânsă legătură cu rugăciunea neîncetată. Sfântul Isac Sirul spune că cel ce vrea să fie izbăvit de frică trebuie să se roage pentru a dobândi smerenie. Cuviosul Isihie Sinaitul ne îndeamnă pe noi toţi „să ţinem dar de rugăciune şi de smerenie, de acestea două care, împreună cu trezvia, ne înarmează împotriva diavolilor ca o sabie de foc. Căci, făcând aşa, putem să prăznuim în fiecare zi şi în fiecare ceas, din inimă, în chip tainic, o sărbătoare a bucuriei”[6].

            În scrierile părinţilor filocalici se vorbeşte, printre altele, de smerita cugetare, virtute cu ajutorul căreia se îndepărtează de la noi frica. Părintele Dumitru Stăniloae spune că „desăvârşirea smereniei stă în a răbda cu bucurie învinuirile mincinoase”[7]. Sfântul Isac Sirul ne învaţă că dacă vom înmulţi rugăciunea, vom avea smerită cugetare în inima noastră. Omul simte, în acelaşi timp, că este înconjurat de ajutorul lui Dumnezeu, simte o putere de încredere ce se mişcă în inima sa, putere care îl face să nu se mai teamă de nimic, ci numai de Dumnezeu. Trăieşte momente de odihnă şi bucurie duhovnicească. Ava Dorothei de Gaza precizează că cel ce vrea să scape de tulburare şi de frică şi să aibă adevărata linişte a sufletului, „să înveţe smerita cugetare şi va vedea că în ea este toată bucuria şi toată slava şi toată odihna”[8].

            Sfântul Isac Sirul scrie că „cel smerit la suflet nu se tulbură când este nedreptăţit, nici nu se apără de lucrul în care a fost nedreptăţit. Primeşte calomnia ca adevăr şi nu se îngrijeşte să convingă pe oameni că a fost calomniat, ci cere iertare”[9]. Sfântul Ioan Scărarul spune că „smerită cugetare arată nu cel ce se defaimă pe sine..., ci, ocărât fiind de altul, nu-şi micşorează dragostea faţă de acesta”[10].

            Deducem din cele arătate că dragostea și iubirea faţă de aproapele, aduc linişte şi îndepărtează stările de tulburare şi de frică. Că iubirea dezinteresată a aproapelui alungă frica, ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa,  iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire” (I Ioan, 4, 18). Şi Sfântul Ioan Scărarul preciza că cel ce s-a umplut de iubire nu mai poate fi vătămat de frică.[11]

            Iubiţi frați creștini,

            Din cele arătate, concludem că prin credinţă, rugăciunea lui Iisus, smerita cugetare, iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni putem alunga frica din inimile noastre pentru a ne bucura duhovniceşte acum, la Naşterea Domnului, în Anul Nou, care se apropie, şi în toţi anii vieţii noastre.

            În afară de această frică, ce vatămă şi provoacă multă agitaţie lăuntrică, menţine deznădejdea şi, uneori, provoacă atacuri de panică, mai există un fel de frică ce foloseşte. Mai există o frică mântuitoare sau nelinişte mântuitoare, numită de Sfinţii Părinţi frica de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu îndepărtează de la om pe cea chinuitoare, la care ne-am referit. Prin urmare, această frică benefică, folositoare, reprezintă un mijloc bun împotriva temerii. Un părinte zicea că cel ce are frică de Dumnezeu, chiar dacă locuieşte sau lucrează cu oameni răi, nu se teme. În Vechiul Testament sunt învăţături care arată importanţa fricii de Dumnezeu. Astfel, în cartea Psalmilor ni se spune că „frica de Domnul este începutul înţelepciunii” (Psalmi 110, 10), iar Solomon, fiul lui David, zice: „Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu și priceperea este știința Celui sfânt” (Proverbe 9, 10) şi „Frica de Dumnezeu este izvor de viaţă, ca să putem scăpa de cursele morții” (Proverbe 14, 27). De asemenea, Isus Sirah, în cartea sa ne spune că „Rădăcina înţelepciunii este a se teme de Domnul, iar ramurile ei, lungime de zile” şi „frica Domnului toate le covârşeşte și cel care o ține pe ea, cui se va asemăna?” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 1, 19; 25, 14).

            Există o frică de Dumnezeu numită începătoare, vizibilă la cei care sunt la începutul urcuşului duhovnicesc. Ea constă în temerea omului că va pierde mântuirea sufletului şi Împărăţia lui Dumnezeu. Pierderea mântuirii înseamnă primirea după moarte sau chiar din timpul vieţii a pedepsei pentru păcatele săvârşite şi simţământul că pierde starea de comuniune cu Părintele Luminilor. Dumnezeu nu vrea să-l sperie pe om şi să-i inducă frica în inimă, însă, după săvârşirea păcatului, conştiinţa omului îi creează nişte stări fireşti de teamă, în urma cărora se hotărăşte să nu mai păcătuiască şi, prin căinţă sinceră, pune început bun.

            Marcu Ascetul scrie că „frica de Dumnezeu ne sileşte să ne luptăm cu păcatul”[12]. Însă, noi, începând lupta, dobândim în acelaşi timp şi harul lui Dumnezeu şi avem posibilitatea de a câştiga liniştea lăuntrică. Acelaşi părinte precizează că „slava deşartă, iubirea de argint şi plăcerea nu lasă facerea de bine nepătată de nu s-a topit mai înainte prin frica lui Dumnezeu”[13].

            Petru Damaschinul, un alt părinte filocalic, spune că frica de Dumnezeu aduce „păzirea poruncilor, adică rugăciunea cu lacrimi, blândeţea, smerita cugetare; din acestea se naşte puterea de a deosebi; şi din aceasta străvederea sau puterea de-a putea prevedea greşelile viitoare şi de a le înlătura din vreme, prin curăţenia minţii, datorită experienţei şi amintirii celor de mai înainte, şi a celor prezente, şi a celor săvârşite din nebăgare de seamă; şi din acestea nădejdea; iar din acestea neîmpătimirea şi dragostea desăvârşită”[14].

            Sfântul Simeon Noul Teolog ne învaţă că frica de Dumnezeu îndepărtează pe diavoli: „Cel ce se teme de Domnul nu are frică de asaltul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de ameninţările oamenilor răi. Fiind în întregime ca o flacără sau ca un foc arzător ce străbate zi şi noapte de jur împrejur locurile ascunse şi întunecoase, pune dracii pe fugă. Că fug mai degrabă aceia de el decât el de aceia, ca să nu fie arşi de flacăra învăpăiată a focului dumnezeiesc ce ţâşneşte din el”[15].

            Sfinţii Părinţi ai Bisericii, în special părinţii niptici, au arătat că, de la frica de Dumnezeu, omul care se nevoieşte scapă de orice nelinişte şi ajunge la dragostea de Dumnezeu. Avva Dorothei de Gaza înmănunchează învăţătura părinţilor. El spune că este o frică „începătoare şi una desăvârşită; şi că una este a începătorilor, cum ar spune cineva, a cinstitorului de Dumnezeu; iar alta, a celor sfinţi şi desăvârşiţi, a celor ce au ajuns la măsura iubirii. De pildă: cineva face voia lui Dumnezeu din frica de chinuri. Acesta, cum am spus, e încă începător. El nu face încă binele pentru el însuşi, ci de frica bătăilor. Altul face voia lui Dumnezeu, iubindu-L pe Dumnezeu Însuşi, dorind în chip deosebit să-I placă lui Dumnezeu. Acesta ştie ce este binele însuşi, acesta a cunoscut ce înseamnă a fi cu Dumnezeu. Acesta este cel ce are iubirea adevărată pe care sfântul o numeşte desăvârşită. Şi această iubire îl duce pe el la frica desăvârşită. Unul ca acesta nu se mai teme şi păzeşte voia lui Dumnezeu, nu pentru bătăi, nu pentru a nu fi pedepsit, ci, cum am spus, pentru că a gustat din dulceaţa de a fi împreună cu Dumnezeu. Îi este frică să nu cadă din ea, îi este frică să nu fie lipsit de ea. Aceasta este frica desăvârşită, care se naşte din iubirea aceasta”[16]. Acelaşi părinte scrie: „Dacă deci cineva se abate de la rău de frica pedepsei, precum sluga care se teme de stăpân, atunci el vine pe încetul şi la săvârşirea binelui şi, făcând binele, vine şi la nădejdea unei răsplăţi oarecare pentru lucrarea binelui, precum nădăjduieşte simbriaşul. Iar stăruind, cum am zis, în fuga de rău, din frică şi asemenea robului, şi făcând binele din nădejde, ca simbriaşul, petrecând cu Dumnezeu timp îndelungat în bine, se uneşte prin aceasta, pe măsura acestei petreceri, cu Dumnezeu şi deci îl gustă şi ajunge la o simţire oarecare a Însuşi Binelui adevărat şi nu mai voieşte să se despartă de El. Căci cine-l va mai putea despărţi pe el, cum a zis Apostolul, de dragostea lui Hristos (Romani 8, 35)? Atunci ajunge la măsura fiului şi iubeşte binele pentru el însuşi şi se teme, pentru că-l iubeşte. Şi aceasta este frica cea mare şi desăvârşită”[17].

            Sfântul Simeon Noul Teolog scrie: „Credinţa şi frica de Dumnezeu şi păzirea poruncilor Lui ne răsplătesc pe măsura curăţirii noastre. Căci în măsura în care ne curăţim, ne ridicăm de la frica de Dumnezeu la dragostea de El şi, înaintând, ne mutăm, aşa zicând, de la frică, la iubirea lui Dumnezeu”[18]. Părinţii filocalici Calist şi Ignatie Xantopol spun următoarele: „Iar frica este toiagul părintesc, care ne călăuzeşte pe noi până ce vom ajunge la raiul duhovnicesc. Şi când vom ajunge acolo, ne lasă şi ne depărtează. Căci raiul este iubirea lui Dumnezeu, în care se află dulceaţa tuturor fericirilor. Şi iarăşi: Precum nu este cu putinţă a trece marea cea mare fără o corabie sau o luntre, aşa nu poate străbate cineva spre iubire fără frică. Marea acoperită de aburi săraţi, aşezată între noi şi raiul gândit cu mintea, o putem trece cu corabia pocăinţei, care are ca vâslaşi frica. Dacă vâslaşii aceştia ai fricii nu cârmuiesc corabia pocăinţei, prin care străbatem marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne scufundăm în marea acoperită cu aburi săraţi”[19].

            Iubiţi credincioși,

            Sărbătoarea Naşterii Domnului rămâne un binevenit prilej de bucurie duhovnicească, fiindcă Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca „lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10). Însuşi Mântuitorul a spus despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), şi aceasta trebuie să ne bucure, fiindcă avem nădejde că mergem pe cale cu Cel Născut din Fecioara Maria şi, la sfârşit, vom moşteni viaţa veşnică. Sfântul Ioan Evanghelistul zice că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 16) şi, din această iubire faţă de neamul omenesc, ne-a răscumpărat din robia păcatului şi din osânda morţii. Ştiind că Dumnezeu ne iubeşte, să ne punem nădejdea în ajutorul Lui, îndepărtând frica. Cu inimile pline de smerenie, să-I mulţumim pentru tot ajutorul, începând noul an cu credinţa şi cu speranţa că va fi mai bine. Iisus Hristos a spus Sfinţilor Apostoli: „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14, 18), iar pe Muntele Măslinilor, când S-a despărţit trupeşte de ei, a promis: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Prin urmare, nu suntem singuri în acest pelerinaj şi nu se cade să ne lăsăm cuprinşi de teamă, ci, cu credinţa că Fecioara Maria şi toţi sfinţii se roagă pentru noi, cu bucurie vom sărbători cu evlavie pe Sfântul Nicodim de la Tismana, ocrotitorul episcopiei şi al judeţului nostru, cel care s-a rugat pentru îndepărtarea ciumei care bântuia în vremea sa. În ziua de 27 decembrie ne vom ruga Sfântului Arhidiacon Ştefan, model de iubire a vrăjmaşilor, iar în ziua de 1 ianuarie, la Anul Nou, odată cu prăznuirea tăierii împrejur a Pruncului Iisus, vom sărbători pe Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, model de filantropie creştină. După ce vom merge cu Domnul Iisus Hristos la râul Iordan, în ziua de 6 ianuarie, în ziua următoare vom prăznui pe Sfântul Ioan Botezătorul, cel care ne îndeamnă la pocăinţă. Fiecare dintre noi să fim mai hotărâţi în a lucra cu spor la împlinirea virtuţilor şi, ferindu-ne de orice păcat, să sporim în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

            Cel mai puternic simţământ care să ne stăpânească în aceste zile să fie simţământul de bucurie, pace lăuntrică şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu în anul pe care îl vom începe. Închei această scrisoare pastorală rugând pe Bunul Dumnezeu să vă întărească, să nu aveţi frică de nimic, să ne învrednicească să petrecem sfintele sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei în deplină sănătate, cu linişte lăuntrică şi bucurie prin rugăciune.

Vă îmbrăţişează cu multă dragoste, al dumneavoastră
Părinte duhovnicesc,

P.S. †Ncodim

Episcopul Severinului şi Strehaiei

[1] (…), Patericul Egiptean, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2011, p. 106.

[2] Sfântul Ioan Scărarul, Scara Dumnezeiescului Urcuș, Cuvântul XX, în colecția Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii (în continuare Filocalia), vol. IX, trad., introd. și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare EdIBMBOR), București, 1980, p. 265.

[3] Ibidem, p. 265.

[4] Ibidem, pp. 265-266.

[5] Ibidem, Cuvântul XXVIII, p. 412.

[6] Isihie Sinaitul, Despre trezvie, Suta a doua, cap. 74, în col. Filocalia, vol. IV, trad., introd. și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă (în continuare EdIBMO), București, 2010, p. 101.

[7] Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Notă de Subsol 565, în col. Filocalia, vol. IX, ed. cit., p. 271.

[8] Avva Dorothei de Gaza, Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mânăstirea Avvei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, I, 8, în col. Filocalia, vol. IX, ed. cit., p. 483.

[9] Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, n.s. cit., p. 271.

[10] Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., Cuvântul 21, p. 271.

[11] Ibidem, Cuvântul 21, p. 425.

[12] Marcu Ascetul, Despre cei ce-și închipuie că se îndreptățesc din fapte, cap. 205, în col. Filocalia, vol. I, trad., introd. și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EdIBMBOR, București, 2008, p. 325.

[13] Ibidem, cap. 138, p. 316.

[14] Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, Cartea întâi, în Filocalia, vol. V, trad., introd. și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EdIBMO, București, 2011, p. 46.

[15] Sfântul Simeon Noul Teolog, Capete Teologice, cap. 68, în Filocalia, vol. VI, trad., introd. și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EdIBMO, București, 2011, pp. 43-44.

[16] Avva Dorothei, op. cit., IV, 1, p. 513.

[17] Ibidem, pp. 515-516.

[18] Sfântul Simeon Noul Teolog, op. cit., cap. 6, p. 22.

[19] Calist şi Ignatie Xantopol, Metoda, cap. 80, în Filocalia, vol. VIII, trad., introd. și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EdIBMO, București, 2013, pp. 211-212.