Părintele Ivan Dorel s-a născut la 27 iulie 1951 în satul Corzu, com. Bâcleș, din părinții Constantin și Ioana, familie de buni creștini, oameni simpli și temători de Dumnezeu, ca al doilea fiu al lor. A urmat cursurile Seminarului Teologic Sf. Grigorie Teologul din Craiova unde a deprins tainele învățăturii Bisericii și dragostea de Dumnezeu și de oameni. A învățat de mic să binechivernisească ajutorul părinților săi, să nu risipească, dar și să dăruiască altora din puținul său. Iubitor de învățătură, a urmat apoi cursurile Facultății de Teologie din București între anii 1972-1976, având licența la renumitul preot prof. Constantin Cornițescu. S-a inspirat întotdeauna din exemplul marilor profesori pe care i-a întâlnit și pe care i-a avut la catedră, precum părintele Constantin Galeriu, Nicolae Lungu sau Sf. Dumitru Stăniloae, de care amintea mereu cu mare admirație și recunoștință. Asemenea și față de părinții profesorii de la Seminarul Teologic: Nicolae Petrescu, Vasile Prescure sau Sebastian Chilea.
S-a căsătorit de tânăr cu Elena, fiica cucernicului preot Petre Luca din Valea Copcii, com. Șimian, și au împreună doi fii: Gabriel și Adrian, pe care i-au crescut în frica de Dumnezeu și cu toată dragostea. Soția preotului Dorel a fost contabilă, l-a urmat cu deplină ascultare și i-a slujit cu devotament întreaga misiune preoțească, fiindu-i alături până în cele mai grele clipe ale vieții. Cei doi fii i-au păstrat bunul nume, primul dintre ei fiind cadru militar, iar cel de-al doilea preot.
Părintele Dorel a fost de mic credincios, ascultător, inteligent, dar și dornic să devină preot. Nu l-au descurajat nici neajunsurile, nici vremurile tot mai aspre din anii 60. Știa că plecase dintr-o familie săracă și asta îl ambiționa și mai mult. Își amintea mereu chipul preotului din sat, Gheorghe Fruntelată, pe care îl însoțea de la vârsta de 9 ani, cel care îl îndemnase să meargă la seminar și îi semnase și recomandarea. Povestea câte piedici i-au fost puse de comuniști ca să nu meargă la seminar și totuși a mers încrezător.
A fost hirotonit preot mai întâi la Parohia Stignița în anul 1972, la 21 de ani, unde a fost primit cu mare căldură de credincioși. Deși a fost preot aici numai pentru puțin timp, i-au rămas întipărite în inimă pentru totdeauna dragostea oamenilor de acolo. La scurt timp, în toamna anului 1973, părintele arhim. Caliopie Georgescu, ctitorul bisericii din com. Bâcleș, părintele său duhovnicesc, l-a chemat să fie preot la Parohia Bâcleș. A primit această chemare cu deosebită sârguință, știind că aici părintele Caliopie așezase nu numai biserica, dar și viața oamenilor în bună rânduială. A fost deplin conștient de râvna părintelui Caliopie pentru această parohie și s-a străduit toată viața ca biserica din Bâcleș să fie întotdeauna împodobită de sufletele credincioșilor, de sfintele slujbe și de cântarea bisericească. A suplinit și alte parohii sau filii: Corzu, Vlădica, Adunații Teiului sau Rocșoreni. Nu i-a fost ușor, știa aceasta chiar de la Părintele Caliopie. Când se plângea uneori Părintelui Caliopie de greutățile întâmpinate, părintele îi spunea: „Nu-i nimic, tată Dorin! Pregătește-te să treci peste altele și mai grele!”. Părintele Caliopie i-a fost ca un adevărat tată, de la el a primit în toți anii preoției, până la sfârșitul său, învățătura, sfatul și exemplul pastoral și misionar, chiar felul de a sluji, sobru și îngrijit. Atunci când Părintele Caliopie poposea la casa parohială, era o adevărată sărbătoare pentru familia preotului Dorel și pentru toată parohia. Părintele Caliopie se simțea aici ca la mănăstire și o mărturisea deschis. Chiar și-ar fi dorit să se retragă la Bâcleș în ultima parte a vieții și acesta se datorează și prețuirii pe care o avea față de părintele Dorel pentru că își făcea datoria.
Părintele Dorel a fost supus și ascultător ierarhului său, Preasfințitului Părinte Nicodim, pe care îl avea tot timpul în rugăciunea sa și pe care îl asemăna adesea cu părintele Caliopie. La zilele de sărbătoare, își așternea gândurile pe paginile de felicitare și le trimitea ierarhului său, apoi trăia ca pe o adevărată bucurie momentul când primea calendarul și răspunsul Preasfinției Sale zicând: „Preasfințitul nu m-a uitat!” A iubit și a fost iubit de preoții frați din parohiile învecinate și le-a purtat o prietenie sinceră.
Știa să își respecte cuvântul dat, să fie atent la ceea ce vorbește, să respecte pe toți oamenii, indiferent cine sau cum sunt. A avut darul să strângă în jurul său pe toți oamenii credincioși din parohie, cărora le dăruia tot respectul cuvenit. Asculta cu mare atenție pe bătrâni și de multe ori medita la sfaturile lor. Nu a privit pe nimeni de sus, iar dacă cineva îi era potrivnic, lăsa lucrurile în seama lui Dumnezeu.
Nu a dorit să plece de la Parohia Bâcleș, păstrând ca pe un legământ chemarea părintelui Caliopie și astfel a ieșit la pensie în anul 2016. I-a urmat în parohie vrednicul părinte paroh Văcaru Cristian Alexandru, pe care l-a prețuit și din mâna căruia a primit pentru ultima dată Sfintele Taine. Anii bătrâneții nu au fost ușori. Sănătatea s-a șubrezit, s-a luptat cu boala în tăcere și a înțeles că și răbdarea, și suferința sunt căi ale mântuirii. A plecat la Dumnezeu cerând iertare tuturor și privind cu nădejde spre ziua cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu.
Trupul neînsuflețit al părintelui Ivan este depus începând de duminică, 9 noiembrie, în biserica parohiei Bâcleş, iar marţi, 11 noiembrie, de la ora 12.00, se va săvârși slujba înmormântării de către un sobor de preoţi condus Preasfinţitul Părinte Nicodim.
Veșnică să-i fie pomenirea și amintirea din neam în neam!