Activitate editorială




IISUS HRISTOS – LUMINA LUMII

„Cuvântul era lumina cea adevărată, Care luminează

 pe tot omul ce vine în lume. (...) Şi Cuvântul S-a făcut trup

 şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui,

 slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl,

 plin de har şi de adevăr.” (Ioan 1, 9; 14)

            Dreptslăvitori creştini,

            Aceste cuvinte au fost spuse de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, care, inspirat de Dumnezeu, ne-a lăsat în scris, pe lângă Evanghelia care îi poartă numele, trei epistole soborniceşti şi Apocalipsa, carte aşezată la sfârşitul Noului Testament.

            Cuvântul sau Logosul, cum se spune în limba greacă, Care „luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9), este Pruncul Iisus Hristos, Cel născut în peştera din Betleem. El, Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, Care a participat la creaţie, Logosul, vine ca Mesia, ca Răscumpărător, ca să ridice blestemul datorat păcatului neascultării, săvârşit în Rai de Adam şi Eva, protopărinţii neamului omenesc. Prin naşterea din Fecioara Maria, care fusese adumbrită de la Duhul Sfânt, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime, acceptă să ia asupra Sa păcatele oamenilor şi aduce răscumpărarea, împăcarea cu Dumnezeu. De aceea spunea Sfântul Ioan Evanghelistul, numit şi Teologul: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14).

            Pruncul Iisus Hristos a fost numit Soare sau Soarele dreptăţii în cântările care împodobesc frumoasele slujbe alcătuite special pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. Acest Soare aduce lumii o iluminare duhovnicească, o lumină a cunoaşterii. Astfel, în troparul acestui praznic împărătesc se menţionează următoarele: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că, întru ea, cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să te cunoască pe Tine Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie”[1]. Tot la sărbătoarea Naşterii Domnului îi auzim pe cântăreţii bisericeşti citind cu glas mare troparul: „Răsărit-ai, Hristoase, din Fecioară, ca un Soare înţelegător al dreptăţii; şi steaua Te-a arătat încăput în peşteră, pe Tine, Cel neîncăput”[2]. Din Luminânda înainte-prăznuirii învăţăm că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Cel ce locuieşte întru lumina cea neapropiată şi pe toate împreună le ţine, pentru milostivirea cea de negrăit, din Fecioară Se naşte şi în peşteră cu scutece Se înfaşă, ca un prunc, şi în ieslea vitelor Se culcă”[3].

            Sfântul Simeon Metafrastul reliefează importanţa întrupării Unuia din Treime: „Care este iconomia venirii lui Hristos? Reîntoarcerea firii noastre la ea însăşi şi restaurarea ei. Întrucât a redat firii omeneşti demnitatea lui Adam cel întâi zidit. Dar, pe lângă aceasta, i-a dăruit ei o moştenire cerească (o, dumnezeiesc şi cu adevărat mare har!), scoţând-o din temniţa întunericului, i-a arătat calea vieţii şi uşa prin care, celui ce intră, şi la care, celui ce bate, i se dă putinţa să ajungă înăuntrul Împărăţiei”[4].

            Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea referitor la întruparea Fiului lui Dumnezeu: „Întruparea lui Dumnezeu, zice, ne este chezăşie sigură a nădejdii de îndumnezeire a firii oamenilor. Atât de deplin îl va face pe om Dumnezeu, cât de deplin S-a făcut Dumnezeu om. Căci este vădit că Cel ce S-a făcut om fără de păcat va îndumnezei firea fără preschimbarea ei în Dumnezeu; şi atât îl va ridica pe om din pricina Sa, cât S-a coborât el din pricina omului”[5].

            Iubiţi fraţi creştini,

            Din cele prezentate, reiese că Pruncul Iisus a venit pe pământ ca să scoată omenirea din întunericul morţii şi s-o ducă la lumină. De aceea, Sfântul Evanghelist Luca spunea că a venit „ca să lumineze pe cei ce şed în întuneric şi în umbra morţii” (Luca 1, 79). Şi Sfântul Pavel menţionează că Iisus Hristos, Cel care a adus lumină dumnezeiască neamului omenesc, „a strălucit în inimile noastre ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu” (II Corinteni 4, 6). Sfântul Ioan Evanghelistul scrie că Însuşi Iisus Hristos a spus despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12).

            În Betleemul Iudeii Se naşte Pruncul Iisus Hristos, Lumina lumii, Cel care ne cheamă pe noi toţi să ieşim din întunericul păcatelor la lumina unei vieţi curate, adică la lumina credinţei celei adevărate, a adevărului, a dragostei şi a faptelor bune, care înseamnă împlinirea poruncilor divine. De aceea, Sfântul Pavel scrie efesenilor: „Roada luminii este în orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efeseni 5, 9). Biserica propovăduieşte de două mii de ani ceea ce spunea Sfântul Ioan Evanghelistul, că Dumnezeu este Lumină (I Ioan 1, 5), iar pe noi toţi, Sfântul Pavel ne îndeamnă: „Umblaţi ca fii ai luminii” (Efeseni 5, 8).

            Se cuvine ca în aceste momente de bucurie duhovnicească să ne întrebăm: Parcurgem noi, oare, acest pelerinaj al vieţii noastre ca fii ai luminii, sau suntem fii ai întunericului? Ce ar trebui să facem pentru a deveni fii ai luminii? Răspunsul îl aflăm în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre. Fiu al luminii poate deveni orice om care doreşte şi se hotărăşte din tot sufletul său, din tot cugetul său, cu toată vârtutea, să ducă o viaţă bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, adică o viaţă duhovnicească.

            Primul pas în viaţa duhovnicească îl reprezintă credinţa, despre care Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că este prin fire începutul virtuţilor şi prima treaptă a urcuşului duhovnicesc. De aceea, Sfântul Nichita Stithatul spunea că „tuturor virtuţilor le premerge credinţa din inimă, pe care o are cineva atunci când sufletul nu poartă în el o socotinţă îndoielnică, ci a lepădat cu desăvârşire iubirea de sine”[6].

            Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „fiecare dintre noi, oamenii, crede în El, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul pururea Fecioarei şi Născătoarei de Dumnezeu Maria şi, crezând, primim cuvântul despre El cu credinţă în inimile noastre; ca urmare, mărturisindu-L cu gura şi pocăindu-ne îndată din suflet de fărădelegile săvârşite de noi mai înainte, precum a intrat Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, în pântecele Fecioarei, aşa Cuvântul se află şi în noi ca o sămânţă. Minunează-te auzind această taină înfricoşătoare şi primeşte acest cuvânt vrednic de credinţă cu toată încrederea şi credinţa”[7].

            De îndată ce credinţa omului devine mai puternică, începe să parcurgă drumul de la întuneric la lumină şi cugetă cu frică de Dumnezeu la judecata particulară. Prin urmare, din credinţă se naşte această frică faţă de Dumnezeu, despre care Sfântul Simeon Evlaviosul spunea: „Trebuie să ai întotdeauna în tine frica lui Dumnezeu şi să cercetezi în fiecare zi ce ai făcut bine şi ce rău. Iar de cele bune să uiţi, ca nu cumva să cazi în patima slavei deşarte, iar faţă de cele potrivnice să te foloseşti de lacrimi împreunate cu mărturisirea şi cu rugăciunea stăruitoare”[8].

            Un pustnic, care dorea mântuirea fiilor săi duhovniceşti, îi învăţa pe aceştia cum să cugete în sinea lor: „Spune, deci, sufletului tău: «De te ruşinezi de păcătoşii cei asemenea ţie, pentru a nu păcătui, cu cât mai mult (trebuie să te ruşinezi) de Dumnezeu, Care vede cele ascunse în inima ta!». Şi din această dreaptă socoteală a gândului, frica lui Dumnezeu se va face neclătinată şi nu mai poţi fi stăpânit de patimi”[9].

            Frica de Dumnezeu aduce după sine regretul sau părerea de rău pentru greşelile săvârşite, adică pocăinţa, care înseamnă evitarea, prin înfrânare, a săvârşirii altor păcate. Marcu Ascetul ne atenţionează, zicând că „de va cădea cineva în orice fel de păcat şi nu se va întrista pe măsura greşelii, cu uşurinţă va cădea iarăşi în aceeaşi cursă”[10]. De asemenea, Petru Damaschinul ne învaţă că „nimic nu pricinuieşte ştergerea greşelilor ca pocăinţa şi tăierea răului”[11]. Pocăinţa sau părerea de rău ajută în momentul când omul reuşeşte să nu mai săvârşească din nou păcatul, fiindcă „izbăvirea de rele stă în oprirea de la ele”[12].

            Pentru a spori duhovniceşte, adică pentru a ajunge fii ai luminii şi a avea nădejde de mântuire, este necesară înfrânarea, îndepărtarea de tot ce este rău. S-a spus că „întâiul izvor, şi maica, şi rădăcina, şi temelia tuturor bunătăţilor (virtuţilor) sunt postul şi înfrânarea”[13]. Sfântul Ioan Scărarul spune că „înfrânat este cel ce, petrecând în mijlocul ispitelor şi curselor şi tulburărilor, se străduieşte să imite cu toată puterea purtările Celui ridicat deasupra tulburărilor”[14]. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că „sunt şase opriri, pe care însuşindu-ni-le, putem cunoaşte pe Dumnezeu. Prima este de la săvârşirea păcatului; a doua, de la hrana care ne aprinde; a treia, de la amestecul cu cei ce vieţuiesc fără stajă; a patra, de la îndeletnicirea care ne îndepărtează de la viaţa cea după Dumnezeu; a cincea, de avuţia cea vrednică de osândă, care trage mintea spre multe; a şasea înseamnă a nu mai avea peste tot o voie proprie. Aceasta este lepădarea şi ascultarea cea adevărată şi după Dumnezeu”[15].

            Observăm că a şasea oprire, după sfântul Maxim, înseamnă a nu avea peste tot voie proprie. La prima vedere s-ar crede că se referă la tăierea voii, adică la votul ascultării practicat în mănăstiri. Tăierea voii este o expresie des auzită printre cuvioşii părinţi şi printre măicuţele şi surorile care s-au hotărât să-L urmeze pe Hristos toată viaţa, prin împlinirea celor trei voturi monahale. Tăierea voii, însă, nu este de trebuinţă numai monahilor şi monahiilor, ci tuturor oamenilor care trăiesc în societate întocmai ca vieţuitorii din obştea unei mănăstiri. Pentru aceasta este nevoie să înţelegem tot din viaţa de mănăstire ce înseamnă tăierea voii. Un răspuns îl găsim la avva Dorothei de Gaza, un părinte filocalic, reprezentant al monahismului palestinian, care a trăit în secolul al VI-lea. Astfel, el vine cu câteva exemple simple, practici luate din viaţa de zi cu zi, şi arată că dacă atunci când vine gândul şi îţi spune: ia seama şi vezi ce este acolo, şi tu zici gândului: nu iau seama, în felul acesta îţi tai voia şi te rogi în gând.[16] Această idee este explicată de părintele Dumitru Stăniloae în felul următor: „Celui ce-şi face drum cu gândul la Dumnezeu, mereu i se prezintă un gând care-i atrage luarea aminte, abătându-l, şi mereu omul trebuie să-i spună acelui gând: «nu mă interesează ce-mi spui», şi prin aceasta îşi taie voia sa proprie (propriu-zis, aceasta nu mai e voia sa)”[17].

            Exemplele avvei Dorothei continuă: „Şi iarăşi află pe unii care îl clevetesc şi gândul îi spune: «Zi şi tu cuvântul acesta (nu te lăsa, răspunde-i cu aceeaşi măsură, n.n.)». Şi el îşi taie voia şi nu-i zice. Şi iarăşi îi zice gândul (fratelui din mănăstire, n.n.): «Mergi, întreabă pe bucătarul ce fierbe». Şi nu merge şi-şi taie voia lui”[18].

            Acestea sunt câteva exemple de tăiere a voii, virtute ce trebuie luată în seamă de cei care afirmă că ce e în guşă, (trebuie să fie) şi-n căpuşă, fiindcă lipsa de răbdare, nechibzuinţa, înmulţeşte răul, aducând vorbe necontrolate, spuse la mânie, etc. Experiind mereu această virtute, omul se obişnuieşte să-şi taie voia şi în cele mici, şi în cele mari, şi, orice i s-ar întâmpla, rămâne liniştit.[19]

            Iubiţi credincioşi,

            Tăierea voii înseamnă a fi cumpătat, a ţine postul şi, mai ales, a pune pază gândurilor printr-o luptă duhovnicească. Întreaga viaţă, omul care doreşte să devină fiu al luminii se străduieşte să îndepărteze gândurile păcătoase, fiindcă „cel ce cultivă gândurile păcătoase, îşi face privirile din afară întunecate şi posomorâte. Limba lui este mută pentru laudele dumnezeieşti şi nu vine în întâmpinarea nimănui spre fericirea lui. Dar cel ce cultivă răsadurile bune şi nemuritoare ale inimii, are faţa bucuroasă şi luminoasă. Limba lui este cântătoare la rugăciune şi se face pe sine întreagă preadulce cuvânt. În felul acesta este şi se face vădit celor ce văd bine atât cel care se află încă în robia patimilor necurate şi petrece sub puterea silnică a legii cugetului pământesc, cât şi cel eliberat de o asemenea robie de către legea Duhului”[20].

            Sfinţii Părinţi au fost cu multă luare-aminte la paza minţii, a gândurilor. Mai mult, după o luptă duhovnicească, dusă timp îndelungat, au scris, spre folosul ucenicilor, constatările lor, bazate pe trăire. Astfel, Sfântul Isac Sirul spune că „nu există gând bun, care să nu se ivească în inimă venind din harul lui Dumnezeu. Şi nu este gând viclean să se apropie de suflet, fără numai spre încercare şi ispită”[21]. Cu multă grijă şi luminat de Dumnezeu, Marcu Ascetul spunea că atunci „când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slava omenească, să ştii sigur că-ţi pregăteşte ruşine”[22].

            Este ştiut că în viaţa sa, omul nu are parte numai de bucurii, ci, de multe ori trece prin încercări, necazuri şi ispite de tot felul, de care nu poate scăpa decât prin răbdare şi chemare în ajutor a lui Dumnezeu. Fără rugăciune, duce o viaţă plină de amărăciune şi îi va fi tot mai greu, fiindcă „cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune şi răbdare, nu le va depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele”[23]. Evagrie Ponticul zice că, „dacă eşti răbdător, pururea te vei ruga cu bucurie”[24]. Merită reţinută afirmaţia unui părinte filocalic ce spunea că „orice batjocură va răbda cineva pentru adevărul lui Hristos, va primi însutită slavă de la mulţime. Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare”[25].

            Pentru a ajunge fii ai luminii este necesară virtutea nădejdii. Sfântul Simeon Metafrastul ne încredinţează că Dumnezeu niciodată n-a lăsat sufletul care nădăjduieşte în Dânsul să fie covârşit de încercări încât să deznădăjduiască[26], adică nu-i dă omului mai mult decât poate duce, însă, păcatul săvârşit aduce împuţinare sufletească şi multă descurajare.

            Luminaţi de Dumnezeu, părinţii filocalici accentuează importanţa smereniei şi, mai ales, necesitatea smeritei cugetări pentru urcuşul duhovnicesc. Se cuvine să reţinem că „definiţia smeritei cugetări (este, n.n.) uitarea atentă a isprăvilor tale”[27], adică a uita faptele bune şi a nu ne lăuda cu ele. Desăvârşirea smereniei, zice Sfântul Isac Sirul, „stă în a primi cu bucurie învinovăţirile mincinoase. De eşti cu adevărat milostiv, să nu te necăjeşti înlăuntrul tău când ţi se răpesc pe nedrept ale tale, nici să nu povesteşti celor din afară paguba ta. Fă, mai degrabă, să se înghită paguba din partea celor ce te-au nedreptăţit de către mila ta, ca acreala vinului de mulţimea apei. Şi arată mulţimea milostivirii tale în bunătăţile cu care îi răsplăteşti pe cei care te-au nedreptăţit. [...] Cel cu adevărat smerit la cuget, când este nedreptăţit, nu se supără, nici nu se apără pentru fapta pentru care a fost nedreptăţit. Şi primeşte defăimările ca adevărate şi nu se îngrijeşte să-i încredinţeze pe oameni că a fost defăimat pe nedrept, ci cere iertare”[28]. Sfântul Ioan Scărarul spunea că, „precum la arătarea luminii se retrage întunericul, aşa mireasma smereniei face să piară toată amărăciunea şi iuţimea. Unii, schimbându-se uşor din pricina iuţimii, nu se îngrijesc de supravegherea şi tămăduirea ei: «Pornirea iuţimii lui este căderea lui» (Iov 5, 2)”[29].

            Fraţi creştini,

            Împlinirea virtuţilor amintite, precum şi a celorlalte, îl ajută pe tot omul care doreşte să devină fiu al luminii să se bucure în starea de nepătimire. Nu este posibil să trăiască această stare duhovnicească fără multă stăruinţă şi rugăciune fierbinte către Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul descrie patru nepătimiri: „Prima nepătimire este înfrânarea desăvârşită de la păcatele cu fapta, constatată la cei începători. A doua nepătimire este lepădarea totală a gândurilor care consimt cu păcatele. Aceasta o găsim la cei care cultivă virtutea cu raţiune. A treia este nemişcarea totală a poftei spre patimi. Ea este proprie celor ce contemplă în chip spiritual în înfăţişările lucrurilor văzute raţiunile lor. A patra nepătimire este curăţirea totală chiar şi de închipuirea simplă a patimilor. Aceasta o aflăm în cei ce şi-au făcut mintea, prin cunoştinţă şi contemplaţie, oglindă curată şi străvezie a lui Dumnezeu”[30].

            În felul acesta, omul se purifică de patimi şi ajunge, prin despătimire, la nepătimire şi, odată cu aceasta, se bucură de o înţelegere duhovnicească a lucrurilor, a realităţii. Omul sporit duhovniceşte, bucurându-se în starea de nepătimire, iubeşte pe toţi semenii deopotrivă, fie ei drepţi sau păcătoşi. Iubirea aproapelui se manifestă în exterior prin milă, compătimire şi rugăciune. Astfel, făcând şi trăind, omul ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, după cum zice Sfântul Ioan Evanghelistul că „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4, 16). Această dragoste creştină este deosebită de iubirea dintre două persoane, fiindcă „o iubire care se închide între doi pune o margine a lor, rămâne indiferentă faţă de cel de-al treilea, producând chiar gelozie între cei doi când unul dintre ei se interesează şi de un al treilea. Dimpotrivă, când un al treilea se bucură cu mine de cel de-al doilea al meu, bucuria mea pentru cel de-al doilea este sporită. De aceea, în suprema şi unica existenţă supremă fără de început (Sfânta Treime), dragostea desăvârşită se realizează în trei, întărind totodată unitatea între ei şi evidenţiind nemărginirea lor”[31].

            Hristos Domnul, Lumina lumii, învaţă în cele patru Evanghelii că omul nu trebuie să poarte în inimă ură, supărare, mânie, duşmănie faţă de semenul său şi, mai ales, să nu ţină minte răul pe care i l-a pricinuit acesta. Sfântul Maxim Mărturisitorul, ţinând seama de învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, scrie: „Dacă vreun frate, ispitit fiind, stăruie în a te vorbi de rău, nu te lăsa scos din starea dragostei, răbdând câtă vreme acelaşi diavol rău caută să-ţi tulbure cugetul. Şi nu vei fi scos din ea dacă, ocărât fiind, vei binecuvânta şi, pândit cu gânduri rele, te vei purta cu bunăvoinţă. Căci aceasta este calea înţelepciunii după Hristos. Şi cel ce nu merge pe ea, nu va locui împreună cu El”[32].

            Sfinţii Părinţi, după exemplul Mântuitorului Iisus Hristos, au arătat importanţa iubirii vrăjmaşilor, fiindcă, „cel ce a dobândit dragoste, rabdă fără să se tulbure supărările şi suferinţele ce-i vin de la duşmani”[33]. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea în acest sens: „Încă nu are dragoste desăvârşită, nici conştiinţa adâncă a Providenţei dumnezeieşti cel ce în vreme de încercare nu suferă cu îndelungă-răbdare întâmplările supărătoare, ci se depărtează de la dragostea fraţilor duhovniceşti”[34].

            Concomitent cu dragostea faţă de semeni, omul are dragoste şi faţă de Dumnezeu: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, trăieşte pe pământ viaţă îngerească, postind şi priveghind, cântând şi rugându-se şi gândind pururea numai lucruri bune de tot omul”[35]. În urcuşul duhovnicesc pe scara virtuţilor, omul are nevoie de mult discernământ, această înţelepciune duhovnicească fiind numită în vorbirea de zi cu zi, mai ales în mănăstiri, dreaptă-socoteală. Sfântul Antonie cel Mare zice că, „după cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea, să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase”[36].

            Dreptslăvitori creştini,

            Odată ajuns în starea de nepătimire, omul primeşte nişte daruri ale Sfântului Duh, înţelege într-un mod special creaţia şi contemplă pe Dumnezeu-Creatorul celor văzute şi al celor nevăzute. Ori de câte ori citeşte în Sfânta Scriptură, el, omul ajuns la sfinţenie, o înţelege duhovniceşte, este luminat sau inspirat de Dumnezeu. Mai mult, el se bucură de faptul că are parte de o rugăciune curată, într-un cuvânt, el devine un fiu al luminii, un om senin, un om care-L are pe Hristos în inimă, un sfânt. Avva Antonie cel Mare spunea: „Sfânt se numeşte omul curăţit de patimi şi de păcate. De aceea, cea mai mare izbândă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu mai fie păcat în om”[37].

            Mulţi oameni au ajuns la sfinţenie, au fost sfinţi pe pământ, fără să ne referim la cei menţionaţi în calendare sau în sinaxarele bisericeşti, pur şi simplu oameni sfinţi, cunoscuţi de Dumnezeu, dar şi apreciaţi de cei din jur. Sfântul Simeon Noul Teolog zice că în vremea sa erau „oameni nepătimitori, sfinţi şi plini de lumina dumnezeiască”[38]. Despre oamenii ajunşi în această stare, părintele Dumitru Stăniloae spunea că nu mai pot fi influenţaţi în rău.[39] Ei au parte de o lumină divină, pe care o vede mintea în extaz, despre care, Sfântul Grigorie Palama zice că este „o arvună a luminii ce înconjoară pe sfinţi în viaţa viitoare”[40]. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul îndeamna pe ucenici: „De voieşti să afli, o, frate, viaţa nestricăcioasă în zilele tale puţine, intrarea ta în linişte să fie cu discernământ. Caută să înţelegi lucrarea această şi să nu alergi după nume, ci intră, adânceşte-te, nevoieşte-te şi sârguieşte-te să ajungi cu toţi sfinţii, să cunoşti adâncul şi înălţimea vieţuirii acesteia... Cinstitul lucru al liniştirii se face un liman al tainelor pentru privirea pătrunzătoare, la care ia aminte cugetarea de la cel dintâi dintre straturi până la desăvârşirea clădirii şi în toate lucrurile mari şi grele ale ei. Şi, asemenea ochilor cârmaciului, care ia aminte la stele, aşa ia aminte călugărul însingurat prin privirea înăuntru pe tot drumul călătoriei spre ţintă..., în care a pornit să călătorească pe marea aspră a liniştii, până va afla mărgăritarul pentru care s-a scufundat pe sine în sânul neajuns al mării liniştii”[41].

            Trăirea aceasta duhovnicească foarte înaltă a fost descrisă şi de părintele Dumitru Stăniloae, care spunea că „la o linişte şi mai mare ajunge omul duhovnicesc când e ridicat la vederea luminii duhovniceşti. Căci, deşi există o înaintare şi în aceasta, însoţită de o iubire înflăcărată, pe de altă parte, ea e o liniştire de la orice lucrare a fiinţei proprii şi de la toate grijile lumeşti”[42].

           

            În încheierea acestui cuvânt pastoral, pe care-l aşez la inimile dumneavoastră, iubiţi fii duhovniceşti din frumoasele plaiuri ale Mehedinţiului, vă doresc sănătate, bucurii şi spor în urcuşul pe scara virtuţilor pe tot parcursul anului 2019 şi în toţi anii vieţii, pentru a primi în inimă lumina şi liniştea de care avem cu toţii atâta nevoie. Fiecare dintre noi, cu smerenie şi din adâncul inimilor noastre, să ne rugăm pruncului Iisus Hristos, Cel născut smerit în peştera Betleemului: „Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul care vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feţei Tale, ca într-însa să vedem lumina cea neapropiată. Şi îndreptează paşii noştri spre lucrarea poruncilor Tale, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin!”[43].

            Să trăiţi cu toţii întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Vă îmbrăţişează cu multă dragoste, al dumneavoastră Părinte duhovnicesc,

Nicodim

Episcopul Severinului şi Strehaiei

 

[1] (…), Mineiul pe Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare EdIBMBOR), Bucureşti, 2005, p. 436.

[2] Ibidem, p. 431.

[3] Ibidem, p. 403.

[4] Sfântul Simeon Metafrastul, Parafrază în 150 capete a Sfântului Simeon Metafrastul la cele 50 de Cuvinte ale Sfântului Macarie Egipteanul, cap. 150, în colecţia Filocalia, vol. 5, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă (în continuare EdIBMO), Bucureşti, 2011, pp. 441-442.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, întrebarea 22, în col. Filocalia, vol. 3, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EdIBMO, Bucureşti, 2009, pp. 105-106.

[6] Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, Suta întâi, cap. 28, în col. Filocalia, vol. 6, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EdIBMO, Bucureşti, 2011, pp. 251-252.

[7] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, cuv. 10, în col. Filocalia, vol. 6, ed. cit., p. 179.

[8] Simeon Evlaviosul, Capete morale, cap. 2, în col. Filocalia, vol. 6, ed. cit., p. 115.

[9] Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de Cuvinte, cuv. XV, cap. 2, în col. Filocalia, vol. 12, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Bucureşti, 1991, p. 114.

[10] Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc din fapte, cap. 215, în col. Filocalia, vol. 1, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EdIBMO, Bucureşti, 2008, p. 327.

[11] Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, în col. Filocalia, vol. 5, ed. cit., p. 183.

[12] Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, cap. 244, în col. Filocalia, vol. 11, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EdIBMO, Bucureşti, 2016, p. 357.

[13] Calist şi Ignatie Xanthopol, Metoda sau cele o sută de capete, cap. 32, în col. Filocalia, vol. 8, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EdIBMO, Bucureşti, 2016, p. 103.

[14] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, cuv. 1, cap. 8, în col. Filocalia, vol. 9, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EdIBMO, Bucureşti, 2013, p. 67.

[15] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, rp. 45, în col. Filocalia, vol. 2, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EdIBMO, Bucureşti, 2008, pp. 276-277.

[16] Avva Dorothei de Gaza, Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mânăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, după moartea Avei Ioan prorocul şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie, I Despre lepădare, în col. Filocalia, vol. 9, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EdIBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 492.

[17] Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, n.s. 1038, în col. Filocalia, vol. 9, ed. 1980, p. 492.

[18] Avva Dorothei de Gaza, op. cit., în col. Filocalia, vol. 9, ed. 1980, p. 492.

[19] Ibidem, p. 493.

[20] Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., Suta întâi, cap. 33, în col. Filocalia, vol. 6, ed. cit., p. 255.

[21] Sfântul Isaac Sirul, Despre nevoinţă, cuv. LXXIII, în col. Filocalia, vol. 10, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EdIBMO, Bucureşti, 2015, p. 427.

[22] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în 200 de capete, cap. 90, în col. Filocalia, vol. 1, ed. cit., p. 288.

[23] Ibidem, cap. 189, p. 298.

[24] Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, împărţit în 153 de capete, cap. 23, în col. Filocalia, vol. 1, ed. cit., p. 101.

[25] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească..., cap. 73, în col. Filocalia, vol. 1, ed. cit., p. 287.

[26] Sfântul Simeon Metafrastul, op. cit., cap. 129, în col. Filocalia, vol. 5, ed. cit., p. 425.

[27] Diadoh al Foticeii, Definiţii, nr. 6, în col. Filocalia, vol. 1, ed. cit., p. 403.

[28] Sfântul Isaac Sirul, op. cit., cuv. LVI, în col. Filocalia, vol. 10, ed. cit., p. 329.

[29] Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., cuv. 8, cap. 8, în col. Filocalia, vol. 9, ed. cit., p. 222.

[30] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, rp. 55, în col. Filocalia, vol. 3, ed. 2009, p. 305.

[31] Pr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993, p. 179.

[32] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste, suta a patra, cap. 30, în col. Filocalia, vol. 2, ed. cit., p. 134.

[33] Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, către Pavel presbiterul, Suta întâi, cap. 4, în col. Filocalia, vol. 4, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EdIBMO, Bucureşti, 2010, p. 11.

[34] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste, Suta a patra, cap. 16, în col. Filocalia, vol. 2, ed. cit., pp. 131-132.

[35] Ibidem, Suta întâi, cap. 42, p. 70.

[36] Sfântul Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete, cap. 16, în col. Filocalia, vol. 1, ed. cit. p. 16.

[37] Ibidem, cap. 161, p. 46.

[38] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, suta a doua, cap. 87, în col. Filocalia, vol. 6, ed. cit., p. 107.

[39] Pr. Dumitru Stăniloae, n.s. 212, în col. Filocalia, vol. 6, ed. cit., p. 107.

[40] Sfântul Grigorie Palama, apud Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă – Ascetica şi Mistica, EdIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 198.

[41] Sfântul Isaac Sirul, Epistola a treia, apud Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă ..., p. 253.

[42] Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă ..., p. 253.

[43] (...), Ceaslov, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2014, p. 94.


mbl live


mbl youtube