Motto: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,

încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat,

pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară,

ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 16)  

Iubiți frați creștini,

Aceste cuvinte sunt scrise de Sfântul Evanghelist Ioan şi ele ne descoperă bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc, care avea asupra sa păcatul neascultării sau păcatul strămoşesc. Acest păcat a fost săvârșit în rai de către protopărinţii noştri Adam şi Eva, iar după izgonirea lor din rai, el s-a transmis întregului neam omenesc.

Fiindcă îşi are originea în greşeala lui Adam, păcatul intră în întreaga lume şi capătă universalitate, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „De aceea, aşa cum printr-un om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea, tot astfel moartea a trecut în toţi oamenii prin aceea că toţi au păcătuit” (Rom. 5, 12).   

Despre transmiterea păcatului strămoşesc se vorbeşte şi în Cartea Iov: „În cazul acesta, cine-i curat de tină? Nimeni, chiar dacă îi va fi viaţa o zi doar pe pământ” (Iov 14, 4). Ori de câte ori spunem Psalmul 50, rostim: „iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 5).     

Dumnezeu, în infinita Sa bunătate şi iubire de oameni, a hotărât întruparea Fiului Său pentru răscumpărarea neamului omenesc: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 16-17). Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi din greşalele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har suntem mântuiţi!“ (Efeseni 2, 4-5). Răscumpărarea neamului omenesc din robia păcatului şi a morţii a fost făgăduită de Dumnezeu, din nemărginita Sa bunătate şi dragoste faţă de om, încă din momentul căderii primilor oameni, însă această făgăduinţă s-a împlinit prin întruparea Mântuitorului „când a venit plinirea vremii, (atunci) Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5).

Dreptmăritori creştini,

Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre au evidenţiat în scrierile lor nemărginita bunătate şi iubire a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Pe bună dreptate, în acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma: „Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui nu se poate tălmăci cu cuvântul”.[1]   

Dumnezeu, în bunătatea Sa, trece cu vederea nerecunoştinţa omului: „Dumnezeul universului ne face bine totdeauna chiar şi când noi suntem nerecunoscători. Dumnezeu îşi întinde ajutorul Său, fără să ţină seama de nerecunoştinţa noastră. În toate Dumnezeu merge pe urmele iubirii Sale de oameni”[2].

Dragostea lui Dumnezeu se revelează şi prin darurile şi mustrările pe care le primim drept răsplată pentru faptele noastre: „Dumnezeu, când răsplăteşte faptele noastre bune, răsplata Lui depăşeşte măsura faptelor noastre; când păcătuim însă, mânat de dragostea ce ne-o poartă, ne mustră totdeauna, dar pedeapsa pe care ne-o dă e mai mică decât păcatele noastre”[3].

În manifestarea dragostei Sale, Dumnezeu Îşi arată iubirea părintească. Acest adevăr este exprimat foarte frumos de către Cuviosul Paisie Aghioritul: „De ce ne iubeşte atât de mult Dumnezeu? Pentru că suntem copiii Lui (după har)... Oare Dumnezeu aşteaptă vreun avantaj de la noi? Nu. Suntem însă copiii Lui şi El ne iubeşte pe toţi la fel... Nimeni nu poate cuprinde cu mintea cât de mult îl iubeşte Dumnezeu pe om! Dragostea Lui nu poate fi asemănată cu nimic, nu are hotare. Este atât de mare, încât, dacă omul simte cât de puţin această dragoste, inima lui cea de lut nu ar putea rezista, ci s-ar topi, fiindcă este de lut”[4].

Însă dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât dragostea părintească: „Dumnezeu, Care ne iubeşte atât de mult, încât dragostea Lui biruieşte dragostea părinţilor noştri; şi atât de mult o biruie, pe cât de mult biruie binele pe rău. Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai vârtos Tatăl vostru Cel Ceresc (Matei 7, 11)[5].

Referindu-se la bunătatea lui Dumnezeu, Care doreşte mântuirea sufletelor noastre, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „nici un îndrăgostit… nu arde atât de mult de dorul iubitei lui, cât de mult doreşte Dumnezeu mântuirea sufletelor noastre”.[6] Şi Sfântul Vasile cel Mare afirmă acelaşi lucru: „Nu şi-a întors faţa Sa de la noi, când, înstrăinaţi, rătăceam în felurite păcate, ci tocmai când moartea era gata să ne înghită, El ne-a chemat la viaţa veşnică şi când, necunoscători faţă de binefacerile Lui, noi ne înstrăinam de El, atunci, ca un părinte prea îndurerat, ne-a căutat; cu toate că stătea în scaunul cel mai înalt al slavei, S-a coborât pe pământ pentru noi, încât a luat chip de rob”[7].

Iubiţi fii duhovnicești,

Prin Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos ni se descoperă iubirea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, şi totodată El ne aduce în suflet dragostea, credinţa şi nădejdea de a trece mai ușor peste încercările pe care le avem în viața noastră. Totodată, ni se oferă posibilitatea să-L primim în sufletele noastre, să ne unim cu El, să devenim şi noi fiii lui Dumnezeu, ca să trăim bucuria iubirii Lui.

În cuvântul său la prăznuirea Sfintei mucenițe Iulita, Sfântul Vasile cel Mare ne spune: „Ne-a adus de la nefiinţă la fiinţă; ne-a cinstit cu raţiune; ne-a dăruit meseriile ca ajutoare ale vieţii; ne scoate hrana din pământ (Ps. 103, 16); ne-a dat animale ca să ne slujească (Fac. 1, 28); pentru noi ploile; pentru noi soarele; pentru noi frumuseţile munţilor şi ale şesurilor; pentru noi sunt pregătite retragerile din înălţimile munţilor; pentru noi curg râurile; pentru noi izvorăsc izvoarele; pentru noi se întinde cât vezi cu ochii marea pentru a face comerţ; pentru noi bogăţiile din mine şi tot felul de desfătări. Toată creaţia ne oferă daruri, datorită harului bogat şi îmbelşugat făcut nouă de Dumnezeu, Binefăcătorul nostru. Dar pentru ce să vorbim de binefacerile cele mici ale lui Dumnezeu? Pentru noi, Dumnezeu între oameni (Bar. 3, 38); pentru trupul cel stricat „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit între noi” (Ioan l, 14); cu noi, cei nere­cunoscători, Binefăcătorul; la cei ce locuiesc în întuneric (Isaia 9, 2; Matei, 4, 16), Soarele dreptăţii (Mal. 4, 2); pe cruce, Cel fără patimă; în moarte, Viaţa (Ioan 11, 25; 1, 4); în iad, Lumina (Ioan 1, 4); pentru cei căzuţi, în­vierea (Ioan 11, 25), duhul înfierii (Rom. 8, 15), împărţirea darurilor, făgă­duinţa cununilor şi toate celelalte, pe care nici nu-i uşor să le numeri, pen­tru care sunt potrivite cuvintele profetului: „Ce vom da în schimb Dom­nului, pentru toate câte ne-a dat nouă?(Ps. 115, 3)”[8].

Sărbătoarea Naşterii Domnului este un moment potrivit pentru a ne face o analiză sufletească, un moment de conştientizare a stării în care ne aflăm şi de a porni către Dumnezeu, asemenea fiului risipitor.

Să ne aducem aminte că Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a spus, răspunzând unui învăţător de lege viclean şi ispititor, că toată legea şi proorocii pot fi cuprinse în două porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mc 12, 30-31). Aceste porunci au caracter de obligativitate şi trebuiesc împlinite.

În aceste clipe de bucurie prilejuite de Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos se cuvine să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru marea Sa bunătate şi iubire pe care Și-o manifestă ca un părinte faţă de noi toți. Se cuvine ca fiecare dintre noi să ne punem întrebarea: răspundem cu iubire şi dragoste la bunătatea pe care ne-a arătat-o Dumnezeu? Nu cumva aşteaptă şi El la fel ca un părinte iubitor să ne exprimăm din toata inima, din tot sufletul, din tot cugetul nostru, dragostea noastră pentru purtarea Sa de grijă, pentru pronia divină? Dar cum ne manifestăm iubirea faţă de Dumnezeu?

Cu multă înțelepciune și voință ne arătăm dragostea și iubirea noastră prin două lucrări și anume: prin rugăciunea săvârşită de fiecare dintre noi în particular la casele noastre, precum şi în Sfânta Biserică în timpul Sfintelor Slujbe și mai ales în timpul Sfintei Liturghii. Sfântul Ioan de Kronstadt spunea: „Când te rogi închipuie-ţi că eşti singur şi înaintea lui Dumnezeu, Cel întreit în Feţe, iar în afara Lui nu mai este nimeni”[9].

Tot acest Părinte care a trăit în Rusia în secolul al XIX-lea spunea: „Rugăciunea este dovada că sunt persoană raţională, că sunt după chipul lui Dumnezeu, este chezăşia viitoarei mele îndumnezeiri şi fericiri”[10].

În al doilea rând ne manifestăm iubirea sinceră şi profundă faţă de Dumnezeu străduindu-ne cu toată vârtutea să nu săvârsim nici un păcat. Tot Sfântul Ioan de Kronstadt spune: „Mântuitorul a binevoit a Se întrupa nu doar spre a ne mântui atunci când păcatele, patimile ne-au biruit, când suntem împotmoliţi în ele, ci spre a ne mântui, la rugăciunile noastre, atunci când păcatul şi patima încearcă pline de stăruinţă să pătrundă în noi, când ne dau război...să stăm de strajă, să priveghem şi să ne rugăm lui Hristos ca El să nu îngăduie să ajungem la păcat. Casa nu trebuie salvată de incendiu atunci când focul s-a întins deja în ea, ci atunci când vâlvătaia este la început. Aşa e şi cu sufletul. Sufletul este casa, patimile sunt focul. Nu daţi loc diavolului (Efes. 4, 27)”[11]. Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă: „Uneşte-te tot timpul vieţii tale cu Dumnezeu prin purtarea ta, viaţa ta să fie o rugăciune continuă şi neîntreruptă”[12].

Împlinind aceste lucruri, vom putea răspunde măcar în parte la dragostea lui Dumnezeu, arătându-ne recunoştinţa faţă de bunătatea Sa: „Dacă din natură avem (e vorba de natura umană - n.n.), deci, atâta bunăvoinţă şi iubire faţă de binefăcători şi ne dăm toată osteneala, ca să le răsplătim binefacerile ce ne-au făcut, ce cuvânt poate să înfăţişeze în mod demn darurile lui Dumnezeu? Pentru că acestea sunt atât de multe, încât nu se pot număra; şi ele sunt atât de mari şi în aşa fel, încât şi unul singur este de ajuns ca să ne facă să datorăm toată recunoştinţa Celui care l-a dat”[13].

Iubiți fii sufletești,

Sărbătoarea Crăciunului ne îndeamnă să cugetăm la bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu, la învăţătura adusă de Domnul nostru Iisus Hristos Cel născut smerit în peştera din marginea oraşului Betleem şi să iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul nostru, iar pe aproapele ca pe noi înşine. Să fim cu luare aminte la cuvântul Sfântului Apostol Pavel care ne îndeamnă: „Bucuraţi-vă, desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi” (II Cor. 13, 11).

Cu aceste gânduri şi simţăminte, vă doresc ca Dumnezeu, Cel Bun, Milostiv şi Iubitor de oameni să vă învrednicească să petreceţi sfintele sărbători ale Naşterii Domnului, ale Tăierii împrejur şi ale Bobotezei în deplină bucurie duhovnicească.

Pe tot parcursul anului viitor 2014, când vom comemora pe Sfinţii Martiri Brâncoveni, să aveţi parte de sănătate deplină, pace sufletească şi împlinirea bunelor dorinţe pe care le aşteptaţi de la Dumnezeu.

Să trăiţi întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Cu bucurie în suflet şi nădejde de mântuire, vă îmbrăţişează cu dragoste în Hristos şi vă transmite arhiereşti binecuvântări, al dumneavoastră părinte duhovnicesc,

†NICODIM

EPISCOPUL SEVERINULUI ȘI STREHAIEI