Din mila lui Dumnezeu,

Episcop al Severinului şi Strehaiei

Iubitului nostru clerm,

cinului monahal şi drept-credinciosului

popor din Episcopia Severinului şi Strehaiei,

har, pace, sănătate şi alese bucurii duhovniceşti de la Dumnezeu,

iar de la noi părintească îmbrăţişare şi arhierească binecuvântare

Moto:

    „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa,

prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou spre nădejde vie,

spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi”

(Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, 1, 3-4).

Iubiţi fii duhovniceşti,

Aceste cuvinte au fost scrise de către Sfântul Apostol Petru, care, de îndată ce L-a cunoscut pe Iisus, L-a urmat. Înainte de chemarea la apostolat, el se numea Simon, fiind fiul lui Iona şi frate cu Sfântul Apostol Andrei. Locuia în Betsaida, un orăşel din tribul Neftali, în Galileea, pe lângă lacul Ghenizaret, oraş care a cunoscut o înflorire deosebită în vremea lui Irod Tetrarhul. Din Betsaida, Sfântul Apostol Petru a plecat în Capernaum îndeletnicindu-se cu pescuitul, dimpreună cu fratele său, Andrei.

Ca şi ceilalţi evrei, şi ei Îl aşteptau pe Mesia. Au fost chemaţi la apostolat după minunea pe care o săvârşeşte Iisus Hristos, când îi porunceşte lui Petru să arunce mreaja de-a drepata corabiei, ca să prindă peşte. După ce o noapte întreagă se străduiseră să prindă şi nu pescuiseră nimic, Petru rămâne uimit de mulţimea peştilor şi îi cheamă pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, să îl ajute. Atunci el dă dovadă de smerenie şi căzând la genunchii lui Iisus spune: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8).

După această pescuire minunată ei devin pescari de oameni pentru că Domnul Iisus îi cheamă la apostolat şi pe Petru şi pe fratele său, Andrei. Constatăm aceasta  mai târziu, când Petru zice: „Iată, noi, lăsând toate ale noastre, am urmat Ţie” (Luca 18, 28). Iar ca răsplată, Mântuitorul le făgăduieşte că vor avea parte, nu doar de fericire în viaţa viitoare, ci, mai cu seamă, de harul dumezeiesc în lumea aceasta.

De asemenea, reamintim că, în Capernaum, Mântuitorul vindecă pe soacra lui Petru, după care merge în Galileea.

Înainte ca Domnul Iisus Hristos să fie prins, el este acela care răspunde că nu-L va părăsi până la moarte, aşa cum citim în Sfânta Evanghelie după Matei: „Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti” (Matei, 26, 33) şi în alt loc: „Petru I-a zis: Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine. Şi toţi ucenicii au zis la fel” (Matei 26, 35).

 După ce s-a lepădat de trei ori, Sfântul Apostol Petru îşi aminteşte de făgăduinţa făcută, pentru că el înainte spusese:„Şi de-ar fi să mor cu Tine, nu Te voi tăgădui” (Marcu 14, 31). Făgăduinţa lui a fost menţionată şi de Sfântul Luca: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în teminţă, şi la moarte” (Luca 22, 33).

Întocmai ca și ceilalţi apostoli, el nu a putut înţelege că Domnul Iisus Hristos va fi dat la moarte. Ei, precum și mulțimea mucenicilor, rămân înmărmuriți în momentul trădării lui Iuda din grădina Ghetsimani, iar, spre deosebire de aceștia, el, Petru, suferă mult la judecarea, pălmuirea, scuipările şi jignirile aduse Mântuitorului Hristos.

În momentul prinderii Lui, el a fost acela care a scos sabia şi a tăiat urechea slujitorului Malhus, cel ce a contribuit la prinderea Mântuitorului de către soldaţii romani. În acele clipe Domnul Iisus Hristos îl priveşte şi îi spune că nu se cade să răsplătească răul cu rău, aşa cum reiese din relatarea Sfântului Evanghelist Matei: „Şi iată, unul dintre cei ce erau cu Iisus, întinzând mâna, a tras sabia şi lovind pe sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 51-52).

El L-a urmat în continuare pe Mântuitorul, reuşind să intre chiar şi în curtea arhiereului. Se pare că Sfântul Ioan l-a ajutat vorbind cu portăreasa să îl lase să intre înăuntru: „Şi Simon-Petru şi un alt ucenic mergeau după Iisus. Iar ucenicul acela era cunoscut arhiereului şi a intrat împreună cu Iisus în curtea arhiereului; iar Petru a stat la poartă, afară. Deci a ieşit celălalt ucenic, care era cunoscut arhiereului şi a vorbit cu portăreasa şi a băgat pe Petru înăuntru”(Ioan 18, 15-16). "Iar Petru şedea afară, în curte. Şi o slujnică s-a apropiat de el, zicând: Şi tu erai cu Iisus Galileianul. Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: Nu ştiu ce zici. Şi iesind el la poartă, l-a văzut alta şi a zis celor de acolo: Şi acesta era cu Iisus Nazarineanul. Şi iarăşi s-a lepădat cu jurământ: Nu cunosc pe omul acesta. Iar după puţin, apropiindu-se, cei ce stăteau acolo au zis lui Petru: Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul te vădeşte. Atunci el a început a se blestema şi a se jura: Nu cunosc pe omul acesta. Şi îndată a cântat cocoşul. Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar." (Matei 26, 69-75)

   Sfântul Apostol Petru nu se aştepta să fie încercat atât de repede. Deşi nu s-a îndurat să îl părăsească pe Domnul Iisus Hristos, aşa cum făcuseră ceilalţi apostoli, în momentul când îl cuprinde frica el se leapadă. Unii teologi sunt de părere că a căzut în ispită pentru că nu a putut să se roage împreună cu Mântuitorul, imediat după Cina cea de Taină, în grădina Ghetsimani. În realitate, Sfântul Apostol Petru era epuizat. Trăise emoţii extrem de puternice în noaptea nedormită din momentul prinderii Domnului Iisus, în ciuda profeţiilor repetate de Acesta în legătură cu pătimirea Sa. Nu se împacă cu gândul că Mântuitorul va avea parte de răstignire şi de moarte pe cruce.

De îndată ce îşi aminteşte făgăduinţele pe care le-a făcut, Sfântul Apostol Petru îşi dă seama de greşeala săvârşită şi începe să plângă. Plânge cu toată străpungerea de inimă. Plânsul şi lacrimile lui devin izvor de mântuire. Lui i se potrivesc cuvintele: „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia”(Matei 5,4). Plânsul izvora dintr-o căinţă sinceră, din adâncul fiinţei sale. S-a constatat că „plânsul pricinuit de o căinţă sinceră dovedeşte că cel ce a greşit îşi recunoaşte vina şi se smereşte înaintea Tatălui Ceresc. Un om cu inima uscată nu plânge. Lacrimile de remuşcare izvorăsc din preaplinul unui suflet simţitor şi capabil de dragoste. Iuda nu a plâns şi nici nu a fost sensibil la semnele pe care i le-a dat Iisus pentru că nu avea un suflet cald şi nu ardea de dragostea pentru Hristos. Petru îl iubea pe Domnul său, chiar şi în clipa când se lepădase de El. De aceea o singură privire a lui Iisus a fost de ajuns spre a-l izbăvi. Căderea lui a fost trecătoare pentru că apostolul era legat prin dragoste de Domnul Hristos. Atunci când, după Înviere, Mântuitorul îl va consacra definitiv pe apostol ca păstor al sufletelor, va reveni insistent cu întrebarea: Mă iubeşti mai mult decât aceştia? (Ioan 21, 15)”[1].

Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte de “străpungerea inimii”, afirmând că străpungerea adevărată este “durerea neîmprăştiată a sufletului” care meditează neîncetat la cele duhovniceşti, iar rodul ei cel mai de preţ este mângâierea. Astfel “suspinele şi întristarea strigă către Domnul. Lacrimile din frică mijlocesc, iar cele ale prea sfintei iubiri ne arată că rugăciunea noastră a fost primită”.

De asemenea, referindu-se la cel care se roagă în vreme de suferință și necaz, Sfântul Isaac Sirul spune: „Dumnezeu este aproape de inima întristată a celui ce strigă în necazul lui spre El. Şi dacă cineva este lipsit de cele trupeşti, sau se află în necaz..., Domnul Îşi arată în sufletul lui marea Sa iubire de oameni, potrivit cu asprimea durerilor şi a întristării lui”.

Învăţăm din aceasta că plânsul şi căinţa ne ajută şi pe noi să ne apropiem de Mântuitorul Iisus Hristos.

Dreptslăvitori creştini,

După Înviere, când află de la Maria Magdalena că Domnul Iisus nu mai e în mormânt, Sfântul Apostol Petru aleargă împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul, şi, ajungând acolo, constată că acesta este gol. Iată cum ne prezintă Sfântul Ioan acest episod: „Iar în ziua întâi a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt. Deci a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care-l iubea Iisus, şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus. Deci au ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. Şi aplecându-se a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit şi Simon Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama care fusese pe capul Lui nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, pusă la o parte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt ucenic, care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut. Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi”(Ioan 20, 1-9).

Sfântul Apostol Petru se deosebea de Sfântul Ioan Evanghelistul. Acesta din urmă era o fire contemplativă şi acceptă mai uşor minunea Învierii. Mai legat de realitate, fiind un om pragmatic, Sfântul Apostol Petru rămâne surprins de ceea ce constată: “Căci încă nu ştiau Scriptura că Iisus trebuia să învieze din morţi” (Ioan 20, 9), „şi ei n-au înţeles nimic din acestea, căci cuvântul acesta era ascuns pentru ei şi nu întelegeau ce spune” (Luca, 18, 34).

Petru intră în mormânt şi rămâne surprins observând numai giulgiurile, iar apoi, în ziua cea dinîntâi a săptămânii, fiind ascuns împreună cu ceilalţi apostoli, el are bucuria de a-L afla pe Domnul Iisus Cel înviat, Care-I trimite la apostolat: „Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”(Ioan 20, 19-29). 

Se cuvine să ne reamintim arătarea lui Iisus de după Înviere, lui Petru şi celorlalţi apostoli care pescuiau împreună cu el (Ioan 21, 3): “Şi toţi mergând în corabie toată noaptea n-au prins nimic. În zorii zilei, Iisus li se arată şi îi întreabă: Fiilor nu aveţi cumva ceva de mâncare? (Ioan 21, 5). La care ei răspund că nu au prins nimic. Şi când le spune: “aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corabiei şi veţi afla” (Ioan, 21, 6), ei aruncă năvodul care se umple încât nu puteau să îl tragă de mulţimea peştilor. În momentul în care Sfântul Ioan spune că Domnul este (Ioan 21, 7), Petru este acela care, după ce îşi pune haina, pentru că era dezbrăcat, se aruncă din corabie spunând: „Doamne dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine mergând pe apă”(Matei 14,28).

După ce li S-a arătat în Galileea, Domnul Hristos îndeamnă pe apostoli: “mergând învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19), îndemn confirmat şi de Sfântul Petru, care mărturiseşte: Mântuitorul “ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să mărturisim că El este Cel rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii şi al celor morţi” (Faptele Apostolilor, 10, 42).

Întărindu-i trimiterea la propovăduire, Mântuitorul îi adresează lui Petru întreita întrebare: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”, la care Petru răspunde fără să se cutremure „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc” (Ioan 21, 15). Mântuitorul spune: Paşte mieluşeii Mei!”. Îl întreabă atunci a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu pe Mine?, iar Petru repetă răspunsul: “Da Doamne, Tu ştii că Te iubesc”, primid aceeaşi poruncă: „Păstoreşte oile Mele” (Ioan 21, 16). Şi apoi iar îl întreabă: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” la care Petru se întristează, după care îi răspunde: “Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc” (Ioan 21, 17), vrând să îi demonstreze că Îl iubeşte cu toată fiinţa sa.

Prin faptul că Domnul  Iisus repetă întrebarea Mă iubeşti, se adresează nu numai lui Petru, ci ni se adresează nouă, tuturor creştinilor, pentru că înţelegem că prima condiţie pentru a fi creştin cu adevărat este să Îl iubim pe Mântuitorul.

Întrebarea Mântuitorului către Petru nu a trecut neobservată de către cei care s-au străduit să interpreteze Evanghelia. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi care au tălmăcit aceasta, au considerat că Iisus a rostit întrebarea de trei ori către Petru, deoarece el se lepădase de Domnul său de trei ori, în felul acesta reconfirmându-i misiunea de apostol.

Iubiţi fraţi creştini,

De asemenea, Sfântul Pavel spunea corintenilor că Domnul i S-a arătat în mod special Sfântului Apostol Petru, căruia i se spunea şi Chefa: “S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece” (I Corinteni 15, 5).

Şi Sfântul Apostol Luca menţionează în capitolul 24, versetul 34 al Evangheliei sale, că Domnul Iisus s-ar fi arătat în mod special Sfântului Petru.

După bucuria nenumăratelor arătări, acesta, dimpreună cu ceilalţi ucenici, începe mărturisirea cuvântului Evangheliei, avându-L în centru pe Hristos Cel înviat: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi” (Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, 1, 3-4).

Pentru el, ca şi pentru ceilalţi, Învierea Domnului rămâne un eveniment neaşteptat. Dar de îndată ce constată realitatea, Apostolii devin mărturisitori ai Învierii. Ca şi Sfântul Pavel, Sfântul Apostol Petru spunea că Tatăl L-a înviat pe Iisus. Aceasta reiese din cuvântarea rostită după pogorârea Sfântului Duh, când spune: „Dumnezeu L-a înviat dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea” (Faptele Apostolilor 2, 24) şi, de asemenea, autor al Faptelor Apostolilor, Sfântul Luca mărturiseşte că Petru, „mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Faptele Apostolilor, 2, 31-32). De asemenea, mai mărturiseşte că Dumnezeu L-a înviat pe Iisus…”şi L-a făcut Domn şi Hristos” (Faptele Apostolilor 2, 36).

În toată viaţa sa, Sfântul Apostol Petru, cu aceeaşi vervă, cu toată convingerea, L-a mărturisit pe Hristos Cel înviat din morţi. Tot el spunea că „Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a dat să se arate, nu la tot poporul, ci nouă, martorilor dinainte rânduiţi de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu El, după Învierea Lui din morţi. Şi ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să mărturisim că El este Cel rânduit de Dumnezeu să fie Judecător al celor vii şi al celor morţi” (Faptele Apostolilor, 10, 40-42). 

În prima sa epistolă el spune: „Cei ce prin El aţi crezut în Dumnezeu Care L-a înviat pe El din morţi şi I-a dat Lui slavă, ca să vă fie credinţa şi nădejdea voastră în Dumnezeu” (I Petru 1, 21).

De asemenea, el arată că prin Învierea lui Hristos, ne-a născut din nou spre nădejde vie şi spre moştenire nestricăcioasă, neveștejită (I Petru, 1, 3-4). Cunoscător al realităţii vieţii din societate, Sfântul Apostol Petru îi îndemna pe evrei, pe cei de un neam cu el, cum să se poarte între neamuri. Cuvântul acesta se potriveşte şi tuturor fiilor neamului nostru românesc plecaţi la lucru în străinătate: „Purtaţi-vă cu cinste între neamuri, ca  în ceea ce ei acum vă bârfesc ca nişte făcători de rele, privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să preamărescă pe Dumnezeu în ziua când îi va cerceta”(I Petru 2, 12) şi, însuşindu-şi deplin sfatul Mântuitorului de a nu răsplăti răul cu rău, el continuă: „Nu răsplătiţi răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântaţi, căci spre aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea” (I Petru 3, 9).

În încheierea acestui cuvânt pastoral, se cuvine să luăm aminte la îndemnul aceluiaşi Sfânt Apostol Petru, care zice: „pentru aceasta puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună, cunoştinţa; la cunoştinţă, înfrânarea; la înfrânare, răbdarea; la răbdare, evlavia; la evlavie, iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească, dragostea. Căci dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Iar cel ce nu are acestea este slab văzător şi orb şi a uitat de curăţirea păcatelor lui de demult. Pentru aceea, fraţilor, siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi mai temeinică chemarea şi alegerea voastră, căci făcând acestea nu veţi greşi niciodată. Că aşa, vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica Împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos, Cel înviat din morţi” (II Petru 1, 5-11).

Episcopul Severinului şi Strehaiei