[deschide in format PDF]

† NICODIM

Din mila lui Dumnezeu

Episcop al Severinului şi Strehaiei

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credinciosului popor din Episcopia Severinului şi Strehaiei har, pace, sănătate şi alese bucurii duhovniceşti de la Dumnezeu,  iar de la noi părintească îmbrăţişare şi arhierească binecuvântare!

Iubiţi fraţi creştini,

Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos a constituit cel mai însemnat eveniment din istoria mântuirii noastre. El Se naşte în ultimul an de domnie al regelui Irod cel Mare în vremea împăratului roman Octavian Augustus, în timp ce proconsul al Siriei era Cirinius. Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos a avut loc „la plinirea vremii” (Galateni  4,4).

Prin venirea pe pământ în calitate de Mesia, de Răscumpărător, Iisus Hristos a adus posibilitatea drepţilor Vechiului Testament de a avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu. Totodată, prin întruparea Sa, dă posibilitatea neamului omenesc, prin ştergerea păcatului adamic, de îndată ce fiecare persoană este botezată în numele Sfintei Treimi, să aibă parte de mântuirea sufletului. Răscumpărarea omenirii nu se putea realiza fără ca una dintre Persoanele Sfintei Treimi să ia asupra Sa păcatele noastre şi să vindece firea noastră de neascultare, de păcat şi de moarte, „Că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16).

Cea dintâi datorie şi cea mai importantă grijă a credinciosului, în viaţă, este mântuirea sufletului său. Nimic pe lume nu este mai de preţ pentru el, ca mântuirea sufletului[1], după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care zice: "Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său" (Marcu 8, 36-37).

Mântuirea este eliberarea omului din robia păcatului şi a morţii şi dobândirea vieţii veşnice, prin Hristos în Biserică. În concepţia creştină (învăţătura noastră) ortodoxă, noţiunea de "mântuire" are două sensuri fundamentale: unul obiectiv şi altul subiectiv. De aici avem şi denumirea de mântuire obiectivă, căreia i se mai spune şi răscumpărare, împăcare, restaurare - şi denumirea de mântuire subiectivă sau îndreptare.[2]

Prin mântuirea obiectivă se înţelege lucrarea mântuitoare a lui Hristos, Dumnezeu-Omul, pentru întregul neam omenesc, de la Adam până la sfârşitul veacurilor, prin întruparea, învierea şi înălţarea Sa la cer. Lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, sau mântuirea obiectivă, constă în eliberarea omului din robia păcatului şi a morţii şi împăcarea lui cu Dumnezeu. Prin înnoirea, sfinţirea şi îndumnezeirea firii umane a lui Hristos, a fost posibilă înnoirea, sfinţirea şi îndumnezeirea firii umane în general.[3] De asemenea, mântuirea obiectivă mai constă şi în raportarea întregii lu­crări mântuitoare săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos la toţi oa­menii, din toate timpurile şi locurile (I Timotei 2, 4); Hristos, fiind singurul mijlocitor al mântuirii noastre la Tatăl, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: "Căci, Unul este Dumnezeu, Unul este şi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni; omul Hristos Iisus Care s-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi" (I Timotei 2, 5-6).

Fiecare om în parte sau credincios, are îndatorirea sfântă de a-şi însuşi roadele răscumpărării, în Biserică. Însu­şirea acestor roade constituie mântuirea personală sau subiec­tivă a omului în Hristos, ca mădular al bisericii Sale, ca membru al Trupului Său.[4]  Mântuirea subiectivă este condiţionată de ajutorul lui Dumnezeu prin harul divin, precum şi de credinţa şi faptele bune, din partea omului. Prin aceste condiţii ale în­dreptării - harul, credinţa şi faptele bune - omul îşi însuşeşte roadele întrupării, jertfei şi Învierii lui Hristos şi prin ele progresează treptat în sfinţire.[5]

În gândirea Părinţilor palestinieni din secolul al VI-lea, era prezentă ideea că Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, S-a făcut om, a acceptat să se întrupeze ca oamenii să fie răscumpăraţi. Cunoscuţii Părinţi filocalici Varsanufie, numit Marele Bătrân, şi Ioan, numit Profetul, nevoitori în veacul al VI-lea într-una din mânăstirile Palestinei, precizau că: „S-a făcut Fiul lui Dumnezeu om pentru tine, fă-te şi tu dumnezeu pentru El”[6]. Tot ei spun că „Cel ce a unit cele pământeşti cu cele cereşti, pe toate le-a sfinţit cu prezenţa Lui”[7]. Este o cugetare cu privire la Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos prezentă şi la alţi părinţi filocalici, cum ar fi Marcu Ascetul,[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul[9] sau Talasie Libianul[10].

 Referindu-se la întruparea Domnului, Avva Dorothei precizează: „Deci a venit Domnul nostru, făcându-se om pentru noi, ca (...) să vindece pe asemenea cu asemenea, sufletul cu suflet, trupul cu trup. Că se face în toate om, afară de păcat. A luat însăşi fiinţa noastră, însăşi pârga frământării noastre, şi se face un nou Adam, după chipul Celui ce l-a făcut pe el. Înnoieşte ceea ce este după fire şi face iar întregi şi nevătămate simţurile noastre, cum au fost făcute la început. A înnoit pe omul căzut făcându-Se om, a eliberat pe cel robit păcatului, pe cel purtat de el cu sila. Căci omul era târât prin silă şi tiranie de vrăjmaşul său şi aproape şi cei ce nu vroiau să păcătuiască, păcătuiau de silă, cum zice apostolul în numele nostru: Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac (Romani VII, 19)”[11].

Iubiţi fii duhovniceşti,

Datorită vieţii lor îmbunătăţite, Părinţii iubitori de linişte, Părinţii filocalici, au meditat la creaţia în timp şi odată cu timpul a lumii de către Dumnezeu. Fiind în general oameni practici, care au trăit învăţătura propovăduită de Domnul nostru Iisus Hristos, aceştia au accentuat faptul că trecerea timpului fără folos reprezintă o pierdere. În felul acesta, timpul capătă valoare. Cel care s-a exprimat cel mai mult cu privire la cele amintite a fost Sfântul Maxim Mărturisitorul, după el Avva Dorothei şi apoi Sfântul Ioan Scărarul. Sfântul Maxim precizează: „Unii spun că făpturile există dimpreună cu Dumnezeu în veci. Dar aceasta este cu neputinţă. Căci cum pot cele ce sunt întru totul mărginite să existe din veci împreună cu El, întru totul nemărginit? Sau cum mai sunt propriu-zis făpturi, dacă sunt împreună veşnice cu Făcătorul? (Cântarea Cântărilor III, 20)[12].

 În scrierile Avvei Dorothei observăm o trecere de la gândirea Sfântului Maxim la o cugetare practică, în ceea ce priveşte trecerea timpului. El are în vedere pierderea timpului fără folos, fără ca fraţii să sporească duhovniceşte. Orice timp pierdut înseamnă în viziunea acestui Sfânt Părinte apropierea de moarte. „Să luăm deci aminte la noi înşine, fraţilor, zicea Avva Dorothei, să fim treji cât avem timp. Iată, de când şedem aici vorbind, am pierdut două sau trei ceasuri din timpul nostru şi ne apropiem de moarte; şi vedem că pierdem timpul şi nu ne temem. Cum nu ne aducem aminte de spusa bătrânului aceluia care a zis: „De va pierde cineva aur sau argint, poate afla în locul lui altul, dar cel ce a pierdut timpul, vieţuind în nelucrare şi nepăsare, altul nu va mai afla”. Cu adevărat vom căuta un ceas din timpul acesta şi nu-l vom mai găsi”[13].

Referitor la această afirmaţie, Părintele Stăniloae vine cu precizarea că „nici o oră, nici o clipă nu e ca alta. Ce am putut face în ea, nu mai putem face în alta. Împrejurările s-au schimbat. Dezvoltarea noastră se face altfel când am pierdut o clipă fără o bună lucrare. Nu numai timpul în general are o valoare absolută, ci fiecare clipă. Totuşi, o mare pocăinţă ne poate reface. Dar când pierdem timpul cu gândul că ne vom reface printr-o pocăinţă ulterioară, ne obişnuim să lăsăm clipele să treacă mereu, aşteptând altă clipă pentru pocăinţă, fără a mai avea puterea de a mai folosi vreuna în acest scop. Pierderea timpului devine ea însăşi o obişnuinţă. Ea nu e numai o chestiune exterioară, ci una interioară. „În căutarea timpului pierdut” nu poate fi o căutare a unor prilejuri identice, ci o mare pocăinţă. Dar „timpul pierdut” e o slăbire interioară a noastră pentru luarea unei hotărâri. Timpul pierdut lucrează împotriva noastră, e un vierme care creşte”[14]. De asemenea, comentând afirmaţia Avvei Dorothei că „vom căuta un ceas din timpul acesta şi nu-l vom mai găsi”, Părintele Stăniloae spune că „nu vom mai găsi o eternitate a timpului în care ne putem schimba spre bine. În eternitate suntem deja într-o stare de fixare”[15]. Ideea Avvei Dorothei a fost preluată şi de Sfântul Ioan Scărarul. El spune: „nu te amăgi, lucrătorule fără minte, că poţi să înlocuieşti timpul (pierdut) cu alt timp. Căci nu va ajunge ziua să împlineşti datoria faţă de Stăpânul”[16]. Referindu-se la cele spuse de Sfântul Ioan Scărarul, Părintele Stăniloae completează că: „Suprema valorificare a timpului e condiţionată de înţelegerea fiecărei zile ca stând la uşa vieţii de dincolo, a eshatologicului. „Carpe diem” = foloseşte intens ziua, dar nu în sensul lui Horaţiu, ca fiind ultima ce ne poate aduce o plăcere trecătoare, ci ca fiind ultima ce ne poate asigura viaţa eternă. Deci cu mai multă intensitate foloseşte creştinul fiecare clipă”[17].  

Mântuirea înseamnă petrecerea noastră în viaţa de dincolo, în Rai şi apoi în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta se cuvine să fie prima grijă, supremul ţel sau ideal al fiecăruia dintre noi. Pentru acest motiv, se cuvine să fim cu luare aminte la fiecare clipă a vieţii noastre care trece aşa cum pe bună dreptate Sfântul Apostol Pavel scria efesenilor: „Răscumpăraţi vremea că zilele sunt grele” (Efeseni 5, 16) şi să rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne facă pe toţi părtaşi Împărăţiei Sale.

Vă îmbrăţişează cu părintească dragoste în Hristos Domnul, Cel născut în ieslea Betleemului, şi vă transmite arhiereşti binecuvântări al dumneavoastră părinte,

† NICODIM

EPISCOPUL SEVERINULUI ŞI STREHAIEI